– continuare din numarul precedent –
În Studiul introductiv autorul enumeră, pe câteva pagini, principalele decrete-legi din perioada 1941-1943, care au transformat viaţa evreilor români într-un calvar fără speranţă. Ar fi fost însă de dorit amintirea sursei bibliografice care i-a înlesnit această sugestivă listare: Evreii din România între anii 1940-1944, vol. 1, Legislaţia antievreiască, coordonat ştiinţific de Sergiu Stanciu şi alcătuit de Lya Benjamin, Editura Hasefer, Bucureşti, 1993. De asemenea, antologia cuprinde 20 de documente care au fost editate cu mulţi ani în urmă de către istoricul Jean Ancel. Cu toate acestea, în volum sursa lor este cea de arhivă…
Istoricul Carol Iancu atribuie merite exclusive şef-rabinului Alexandru Şafran în iniţierea şi obţinerea unor concesii, fie şi vremelnice, din partea autorităţilor, chiar dacă uneori îl menţionează şi pe W. Filderman. Spre exemplu, în Studiul introductiv, capitolul VII, Întrevederea Alexandru Şafran – Ion Antonescu şi lupta câştigată pentru neînchiderea sinagogilor, se referă la obţinerea abrogării Deciziei ministeriale din 9 septembrie 1940, privind scoaterea cultului mozaic din rândul cultelor oficiale. O analiză a documentelor incluse în volum, dar şi a celor omise demonstrează elaborarea de către conducerea Federaţiei a unei întregi strategii pentru „câştigarea aceste bătălii“, din care au făcut parte şi demersurile şef-rabinului. Volumul redă numai un extras din procesul verbal al şedinţei conducerii comunităţii din 10 septembrie 1940, în care s-a discutat atitudinea ce urma să fie adoptată în problema Deciziei menţionate. Autorul eludează astfel intervenţia dr. Wilhem Filderman, care de fapt a stat la baza demersurilor pentru obţinerea abrogării Deciziei. Autorul atribuie memoriul depus în această problemă conducătorului statului exclusiv şef-rabinului. Din documentele neincluse în volum rezultă că, de fapt, el a fost depus de Wilhem Filderman.
În ceea ce priveşte mult disputata întrevedere dintre Şafran şi Antonescu, aceasta este semnalată numai în informările Direcţiei Generale a Poliţiei, fără a fi confirmată şi în alte documente de arhivă. Cu alte cuvinte, veridicitatea acestei audienţe ar trebui probată cu documente. Rolul lui Filderman în depunerea memoriului şi faptul că el a avut o întrevedere cu Antonescu rezultă din aceea că răspunsul lui Antonescu este adresat personal lui Filderman. Acest document nu este însă menţionat în volum. De aceea, eronat, Carol Iancu conchide că „vocea persuasivă a rabinului şef a reuşit să-l înduplece pe dictator care a dat ordin ministrului său să permită redeschiderea sinagogilor“ (p. 59).
În fapt, fiecare capitol al Studiului introductiv a fost construit pentru a scoate în prim-plan mai cu seamă rolul de lider al lui Alexandru Şafran. Iată de ce ne punem întrebarea dacă relaţiile dintre Filderman, preşedintele comunităţilor evreieşti, şi Şafran, şef-rabinul, sunt prezentate obiectiv. Chestiunea nu este una superfluă. Ea derivă din aceea că, în cartea Şoah în România (Polirom, 2001), Carol Iancu aprecia că Wilhem Filderman era „liderul de necontestat al evreilor din România“. În acest volum, rolul lui Filderman este mai degrabă unul reajustat, de egal al lui Şafran. Pentru Carol Iancu, „conjugarea discursurilor şi acţiunilor acestor doi lideri s-a dovedit determinantă şi ne oferă cheia pentru a înţelege destinul particular al comunităţilor evreilor din România în timpul celui de-al doilea război mondial“ (p. 116). Filderman „coordonează activităţile de ajutorare a deportaţilor evrei în Transnistria…“ sau „contribuie prin intervenţiile sale alăturate celor ale lui Alexandru Şafran… să fie evitate deportările prevăzute în Polonia“ (p. 455). În realitate, liderul laic a fost în permanenţă cel care şi-a asumat rolul de responsabil, „în ultimă instanţă“, conform statutului Federaţiei.
Obsesia de a hiperboliza imaginea lui Şafran îl face pe Carol Iancu să îl „vadă“ pe şef-rabin acolo unde el nici nu este menţionat. Astfel, el scrie în Studiul introductiv despre „contactele între Ion Antonescu şi reprezentanţii iudaismului românesc, respectiv Wilhelm Filderman, şeful său politic, şi Alexandru Şafran, şeful său religios, [care] au fost continuate şi în timpul războiului şi constituie unul dintre aspectele cele mai surprinzătoare şi paradoxale…“ (p. 59). Această caracterizare este preluată din Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Hasefer, 1998, p. 61. Numai că R. Ioanid la acea pagină vorbeşte numai despre relaţiile dintre Ion Antonescu şi W. Filderman. Cu alte cuvinte, numele Al. Şafran nu apare…
Un alt aspect este cel al implicării liderilor comunitari în salvarea evreilor deportaţi în Transnistria. Demersurile lui Şafran pentru amânarea deportărilor, pentru organizarea ajutoarelor pentru cei care au fost exilaţi sau cele în vederea repatrierii din Transnistria sunt prezentate ca iniţiative personale. În Studiul introductiv demersurile respective nu sunt analizate în lumina deciziilor luate în cadrul „sfatului clandestin“, constituit după desfiinţarea Federaţiei prin Decretul Lege din 16 decembrie 1941. În acest sens, sunt relevante mărturiile lui Arnold Schwefelberg incluse în volum. Autorul memoriilor, membru al sfatului alături de Filderman şi Şafran, scrie: „Aci (sfatul clandestin, n.n.) se aduceau la cunoştinţă nevoile şi primejdiile ce creşteau neîncetat şi se hotărau măsurile de luat împărţindu-se sarcini fiecăruia dintre membri. Erau de făcut nenumărate demersuri la guvern (pe care le semna dr. Filderman personal); foarte numeroase memorii au fost aduse gata întocmite de mine, în special cu privire la măsurile de ordin legislativ şi administrativ; audienţa la guvern şi chiar la reprezentaţii diplomatice, dr. Filderman; la înalte feţe bisericeşti (dr. Şafran). Multe demersuri au avut succes (de exemplu, cele făcute de dr. Şafran la nunţiul papal, M.S. Cassulo)“. Din motive conspirative, „membrii săi acţionau fiecare personal, ca şi din iniţiativă proprie“ (p. 487). Ceea ce nu excludea, desigur, „acţiunea concertată a conducătorilor“, după cum remarcă, în evocarea sa inclusă în volum, I. Artzi. O analiză complexă a documentelor epocii, nu doar cele privind demersurile lui Şafran, dar şi cele semnate de Filderman demonstrează tocmai această acţiune concertată.
Antologia de documente a fost în cea mai mare parte alcătuită pe unicul criteriu de a evidenţia activitatea şef-rabinului şi de a demonstra rolul său hotărâtor în lupta pentru supravieţuirea evreilor. Deşi, în cele mai multe cazuri, documentele incluse în volum nu reflectă exclusiv sau în primul rând numai activitatea acestuia, analizele interpretative ale autorului evidenţiază cu precădere personalitatea lui. Astfel se distorsionează însuşi conţinutul documentelor. De exemplu, documentul nr. 29, Notă a Direcţiei Generale a Poliţiei, este prezentat de C. Iancu în termenii: „Alexandru Şafran a fost primit cu Wilhelm Filderman de către fostul ministru al Cultelor…“. Textul originar al documentului relatează că: „Sub preşedinţia dr-ului W. Filderman, delegaţii din întreaga ţară au luat cunoştinţă de rezultatul audienţei ce acesta împreună cu dr. Al. Şafran au avut la fostul ministru al Cultelor…“ (p. 206). Mai toate prezentările de documente sunt redactate în baza acestei proceduri de repoziţionare a celor doi lideri în favoarea lui Şafran.
De asemenea, lipsesc documente importante care descriu strategia politică generală a conducerii comunitare din acea perioadă. Acţiunile promovate de şef-rabin se înscriau în conceptul reactiv faţă de politica antisemită, asumat de către conducerea comunităţii cu mult înainte ca Alexandru Şafran să fi devenit liderul religios. În acest sens, istoricul Teodor Lavy scria că „patentul petiţiilor îl deţinea Filderman. Sioniştii au combătut sistemul jalbelor. Şi totuşi, nu numai că petiţionarea era aproape singurul mijloc pentru exprimarea doleanţelor sau protestului, dar era un succes faptul că jalbele erau primite“.
Suntem de acord cu autorul că este greu de explicat faptul că numele lui Şafran nu figurează în Cartea Neagră. La fel de greu este de acceptat explicaţia pe care el o propune, conform căreia Matatias Carp a procedat aşa fiind subordonatul ierarhic al lui Filderman. Nu trebuie uitat că, la data scrierii Cărţii Negre, 1945-1947, Filderman nu mai reprezenta „un şef de temut“ de care M. Carp ar fi depins ierarhic. Iar în ceea ce priveşte afirmaţia lui Carol Iancu că W. Filderman falsifica procesele verbale ale şedinţelor de conducere pentru a-şi pune în evidenţă propria persoană este iarăşi greu de probat. Nu din aceste procese verbale rezultă activitatea lui adevărată, ci din sutele de memorii adresate sub semnătura sa autorităţilor, care sunt adevărate cronici ale Holocaustului în contextul românesc.
Despre istoria reacţiilor conducătorilor de comunităţi evreieşti din România în perioada Holocaustului urmează abia să se scrie. Analiza sutelor de documente despre activitatea conducerii pentru supravieţuirea comunităţii în perioada Holocaustului conduce la concluzia că volumul lui Carol Iancu oferă o imagine distorsionată prin minimalizare despre una dintre cele mai tensionate etape din istoria evreilor din România.
Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://www.revista22.ro/350oahul-neterminat-sau-despre-o-formul259-inadecvat259-9956.html