Mariana Marin sau cum prietenii si cei apropiati o alintau Madi a disparut prematur si ma intreb cati dintre noi isi amintesc de puritatea si de inaltimea unei poezii ce nu poate fi egalata decat de marile talente.
Ne intalneam la Bucuresti la Casa Scriitorilor si pe terasa incercuita de farmecul Caii Victoriei visam la un viitor literar romanesc, la bucuria de a publica si de a ne exprima liber gandurile noastre. Era genul de femeie cu ochii blanzi si impaciutori, avea delicatetea ingaduitoare refuzand snobismul, fardurile si tot ce fac din femeile de inalta societate parvenita niste intretinute cu genti Hermes – prostituate acoperite de privilegii nemeritate.
Intr-o seara nu cu mult inainte de plecarea mea din tara am luat-o pe jos prin Bucuresti si ne-am oprit intr-un parc, singurul loc unde mai puteam termina o ultima sticla de tuica si sa mancam ultimele sandvisuri aduse de la Sibiu, Era pe undeva pe langa Gara de Nord.
Era cu noi si fostul meu coleg de liceu Gabriel Stoica, prozator.
Am vorbit mult despre Rilke si mai ales despre tema mortii. Stiindu-ma vorbitor de germana mi-a cerut sa-i traduc versuri pe care ea mi le recita si sa le interpretam in praful noptii bucurestene. I-am sugerat sa-l citeasca pe Rilke in traducerea lui Dan Constantinescu.
Am plecat spre gara sa prind trenul de Sibiu. M-a infiorat predilectia ei pentru versurile rilkeene din Elegia Mortii.
Poate acesta e blestemul poetilor de mare talent, sa moara saraci si sa urce in spatele stelelor la care priveau cu alti ochi decat ai nesimtirii intruchipate in tot felul de aratari si lasate libere sa ne sugrume.
Madi l-a plans si l-a insotit pe poetul Virgil Mazilescu in ultimul sau drum. I-a fost fidela pana in ultimele clipe ale vietii sale.
Pe 10 februarie Madi Marin ar fi ajuns la anul 55.
Orice cuvant ar fi de prisos si va propun cateva versuri din creatia Marianei Marin:
Intre sanii mei a innoptat moartea.
Dar intre mine si tine (se spune)
va exista intotdeauna o Europa sau o Mare Rosie.
Limba in care gandesc eu cuvantul moarte
nu este si limba in care gandesti tu cuvantul iubire.
Ceea ce azi ne desparte (se spune)
ne va desparti si mai mult maine.
Iata de ce, cu toata intunecimea trecutului nostru
pe care il desfasuram acum aidoma
unui pergament din vechiul Egipt,
iti cer sa fugim in haul ce ni s-a dat.
Acolo, pistruii si parul tau rosu
vor intelege desigur si vor iubi
limba sanilor mei
intre care va innopta si atunci moartea.
Elegie – Ducem o viaţă dublă
Ducem o viaţă dublă.
Aici poemul, visul brutal, lecţia despre verb,
rotativa lui mâine şi ieri.
Dincolo de fereastră urechea destinului,
săpând liniştită, în toamna de câlţi.
Mai presus de orice,
există acest echilibru pântecos.
Ce nebunie, îţi spui prea târziu,
să supravieţuieşti articulând fericit
nenorocirile altora!
Dar urechea destinului
sapă liniştită în toamna de câlţi,
unde tu potriveşti mistere
în ficţiuni pentru orbi:
Aici, personajul fericit,
pe un acoperiş înverzit,
îngână magii de sub pleoape.
Dincolo, cineva care te-a părăsit
meştereşte la trecutul lui singur.
Într-o parte a minţii
se iau la harţă vieţii şi sfinţii.
În cealaltă parte a morţii
forfotesc şi declamă minciunii şi sorţii.
Apoi, nu mai ştii: sub pleoape e gheaţă la mal
şi rotativa lui mâine şi ieri
înghite poemul, masa, visul brutal,
lecţia despre verb…
Ai mâinile goale şi grele.
Aici, albite de spaimă.
Dincolo de fereastră,
săpând liniştite, în toamna de câlţi.