caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica SPUNE



 

Nu presa, ci jurnaliştii: a câta putere în stat?

de (13-2-2011)
1 ecou

Dacă vreuna din figurile publice de după 1989 îşi propunea să atragă atenţia jurnaliştilor, era suficient să facă trimitere la forţa pe care ar deţine-o presa, identificată ca a patra putere în stat. Cel mai mic şi neînsemnat dintre scribi, indiferent de statutul său în redacţie, devenea astfel membru al unei frăţii, pe cât de invizibile pe atât de încărcate de o mistică putere. Să fii identificat ca putere în stat după Parlament, Guvern şi Justiţie e lucru mare.

Începuturile postdecembriste– jurnaliştii şi redacţia

Nu se ştie cât din efectul acestei magii se răsfrângea cu adevărat asupra produsului jurnalistic predat ulterior redacţiei. Ceva, însă, era de natură a înmuia naturelul jurnalistului. Moment de început al creării unei suave complicităţi, altfel nerecunoscute. Simpla rostire a frazei echivala cu un veritabil cod de acces. În special în faza de debut a figurii publice.

Pentru jurnalist, acesta era momentul intrării într-o altfel de familie, alta decât redacţia, alta şi decât lumea sa mică şi de obicei restrânsă ca viaţă personală (sacrificiu subînţeles şi admis cu o oarecare mândrie, îndelung speculată de şefii de presă). Resimţea ceva din aerul îmbătător al accesului în spaţiul public, dar fără riscurile pe care le presupune prestaţia publică, pentru că era singurul care avea dreptul de a chestiona.

Aşa s-a născut jurnalistul anchetator. Şi de a filtra informaţia, cu puterea de a contura tuşele. Aşa s-a născut interesul. Identificat şi de figura publică. Aşa au apărut cazurile de complicitate făţişă în presă, în care numai principiile jurnalismului obiectiv nu au fost respectate. Slujbaşul redacţiei îşi procura astfel propria răzbunare faţă de condiţia din redacţie. Făcea jocuri. Era puternic. Posesor al unui oarecare control. Va să zică, ceva „putere în stat” începea să se contureze.

Pe de altă parte, publicaţia avea propria „politică redacţională”. Care supunea regulile jurnalisticii aceloraşi practici maleabile, până la viol. Ori prin specularea abilităţilor jurnalistului, care îşi crease astfel propria reţea de interese şi de susţinuţi, ori prin direcţionarea acestuia pe urma intereselor care dădeau politica redacţiei. Odată ce probase capacitatea de a face jocuri, era numai bun de folosit. Aşa s-a născut jurnalistul utilitar. Politica redacţiei, în care jurnalistul de teren devenea instrument activ, era cel mai adesea neasumată. Doar practicată, pe principii mercantile, apte să introducă publicaţia pe piaţa jucătorilor politici. Au fost publicaţii care au făcut şi desfăcut guverne. Atunci când nu au fost de-a dreptul pepiniere pentru puterea nou instalată, cum a fost cazul României libere. Şefii acestor publicaţii erau şi lideri de opinie iar dependenţa jurnalistului faţă de ei era dublă: redacţional şi administrativ. Adică financiar. Stăpâni absoluţi ai slujbaşului de presă! Cel măgulit pe teren în orgoliul puterii sale în stat.

Unde mai zăcea vestita putere în stat? Ce legătură mai putea fi făcută între această putere şi interesul legitim al celor care se cereau slujiţi de ea? Răspunsul îl aflăm în starea societăţii actuale. Trădată nu doar de figurile publice ci şi de cei care transmiteau informaţia cu jumătăţi de măsură. Cei dintâi au confiscat accesul la putere în interes de gaşcă, ceilalţi au confiscat accesul la adevăr, reprezentat doar conjuctural, sub acoperirea suavei libertăţi de expresie. Invocată în special când conflictul dintre autorităţi şi publicaţie risca să se lase cu deranj pentru jocurile făcute de cea din urmă. Libertate de exprimare invocată strict sub aspectul drepturilor, nu şi al responsabilităţilor! Clamată scrâşnit-ameninţător de „liderii de opinie” care-şi vedeau astfel puse în pericol jocurile. Până când, după negocieri discrete, profitabile ambelor părţi, puterea şi şefii de presă cădeau iar la pace. Eventual, cu sacrificarea jurnaliştilor, deveniţi brusc incomozi pentru ambele părţi, probe vii ale complicităţii dintre putere şi conducerea redacţiei.

Un moment ratat

Singurul moment după 1989 când jurnaliştii români ar fi avut posibilitatea de a-şi demonstra rasa şi de a face front comun, după modelul colegilor spanioli -care şi-au făcut singuri o publicaţie cu care au subminat şi puterea şi complicitatea dintre ea şi şefii de presă-, a fost în timpul guvernării lui Adrian Năstase. Când presiunile făcute asupra jurnaliştilor au atins cote greu de imaginat la peste zece ani de la ieşirea din totalitarism.

Este momentul în care redacţiile, rând pe rând, au căzut din vigilenţa anti-guvernare sub puterea produselor publicitare oferite de partidul de guvernământ, care controla regiile (societăţi comerciale din domeniul public şi privat al statului şi la care acţionari majoritari sunt statul sau o unitate administrativ-teritorială). Este şi momentul stenogramelor PSD (transcrieri ale şedinţelor partidului de guvernământ, care dezvăluie strategiile de pesedizare a administraţiei publice şi de control asupra presei, precum şi la adresa alianţei de la acea vreme, PNL-PD), unul de rezistenţă pentru Evenimentul zilei, al cărui director şi-a strâns jurnaliştii pentru a face front comun împotriva puterii abuzive. Nu sugerez eroi şi nici nu fac procese de intenţie. A fost, până la urmă, opţiunea fiecărei redacţii: şi cum a înţeles să se poziţioneze şi cum a gestionat şansa extraordinară de a face auzită „vocea presei”.

În ceea ce-i priveşte pe jurnalişti, modelul spaniol a funcţionat doar la ei, la iberici (de la spanioli ne vine şi modelul parchetului anticorupţie) nu şi în spaţiul românesc. Nu este momentul să detaliez resorturile acestei reţineri şi nici să o calific. Spun doar că ar fi fost nefiresc un altfel de comportament, în năclăiala de interese, obedienţe, complicităţi, spaime, dependenţe. Să nu uităm că instituţia freelancer-ului era aproape inexistentă, infirmată de câte o apariţie stranie care se intitula astfel şi a cărei presupusă independenţă era şi neverificabilă şi neinteresantă la acea vreme, când apartenenţa la o redacţie era singura menită a conferi un status. Independenţa jurnalistului era, în condiţiile redate, imposibilă prin raportare la spaţiul presei. Ea devenea doar o chestiune de caracter propriu, de conştiinţă proprie, de zbucium şi de opţiune personală. Adică relativă prin excelenţă!

Cu toate acestea, jurnalistul de teren este depozitarul unor mărturii care nu apar nicăieri.

O lume în derivă

Între timp, acesta a crescut. El însuşi a devenit „şef de presă” sau „lider de opinie”. Având argumentul cunoaşterii muncii de teren şi fiind, astfel, mai puţin mărginit decât predecesorii săi. Ajunşi după 1989 la conducerea redacţiilor, în marea majoritate, din eşalonul doi al celor debarcaţi la căderea comunismului (tragice sunt cazurile de adaptare cinică la mercantilism ale celor care au făcut dizidenţă înainte de ’89 şi care au plătit pentru libertatea presei). Unii au evadat din presă în profesii apropiate, care gestionează relaţia cu presa, prin convertire la relaţii publice. Alţii, rămaşi pe dinafară la desfiinţarea redacţiilor, şi-au făcut bloguri, site-uri specializate pe chiar domeniul în care şi-au făcut condei. Devenind freelanceri şi speculând reţeaua de relaţii şi surse creată în aproape douăzeci de ani de presă. Parte din prestaţia lor actuală este decontul lipsei de independenţă din răposata redacţie. Alţii şi-au făcut firme de PR şi au devenit consultanţi. Ai celor pe care îi chestionau cândva. Evident, a trecut vremea jurnalismului romantic! Generaţia de jurnalişti de teren s-a schimbat, publicaţiile funcţionează pe principiile gestionării unei afaceri în vreme de criză, ceea ce face posibile restructurări cu zecile dintr-un foc. Anunţate cu cinism, fără nici un preaviz, în timpul serbării pomului de Crăciun. Jurnaliştii care rămân fideli terenului schimbă redacţiile, câte au mai rămas, pe rând, în încercarea de a se adapta regulilor „de firmă”. Libertatea de exprimare a devenit posibilă mai mult ca manifestare a ingeniozităţii de expresie a directivelor patronului, angajat fără nici o perdea în prietenii politice.

Cu toate acestea, jurnalistul de teren este depozitarul unor mărturii care nu apar nicăieri.

Postmodernismul, bată-l vina!

Presa însăşi a intrat în plină zodie a postmodernismului, care dă putere imaginii şi divertismentului, mai mult ca oricând scandalului politic, tratat ca o clacă sau o cloacă între ţaţe, în locul talk-show-ului de altădată. Televiziunile şi tabloidele sunt la putere. Cu o cultură de benzi desenate, despre personaje groteşti. Vedete! Cu care oamenii politici, înnebuniţi şi ei după imagine cu orice preţ, se confundă fără nici o reţinere, în posturi care nu au nici o legătură cu expertiza pe care ar trebui să o probeze în slujba cetăţeanului. Care, cel mai adesea, l-a mai şi validat prin vot, în parlament sau la primării.

Circul nu e, astfel, de pomană ci se produce fix pe banii contribuabilului, adică ai noştri. Identificându-se cu personajele de divertisment, cu „vedetele” la care poate funcţiona principiul reclamei negative ca reclamă sigură, alesul poporului sfârşeşte în ridicol pe banii votanţilor. Partidele politice ni-i oferă pe post de specialişti-comentatori taman pe prespălaţii propriilor eşecuri în guvernare. Ajunşi, eventual, în opoziţie şi gata să combată cu aplombul de altădată al celor ajunşi acum la putere. Puterea însăşi oferă modele de parvenire de tipul celor pe care le critica odinioară, fără a fi aptă să producă exact curăţirea propriei bătături cu elanul pe valurile căruia a ajuns unde e. Căţăiala politică capătă dimensiuni de coşmar.

Moderatori care nu pun probleme

Moderatorul tipic al acestor emisiuni este tot jurnalistul care a mâncat teren pe pâine. Care ştie prea bine şi câte parale face „specialistul” luat ca reper în discuţia antiguvernare. Urmăresc cu interes mimica sa pentru a vedea dacă nu cumva îi tresare vreun muşchi, scârbit involuntar de impostura pe care e pus să o valorizeze pe post de reper. Întrebările îi trădează cultura terenului făcut, pe vremea când prespălatul, pe care vremurile ni-l oferă acum din postura de specialist, era deschizător de uşi la partid şi tandru cuceritor de simpatii jurnalistice. Cele cu invocarea puterii în stat. Cu toate acestea, moderatorul, fost jurnalist de teren, nu pune întrebările cheie. Cele care ar face posibilă devoalarea imposturii. „Specialistul” e impasibil, ştie că nu va fi pus în dificultate.

Siguranţa lui trădează pactul cu stăpânul jurnalistului, aşa că perorează cu o neruşinată încântare de sine împotriva unor măsuri pe care, atunci când era ministru, el însuşi le-a impus, cu o ofensă grosolană la adresa cetăţeanului, măsuri faţă de care, însă, pe atunci nu crâcnea nimeni. Mai are puţin şi va deveni proaspăt spălat, cât să poată fi propus „nou ministru” în viitoarea guvernare. Moderatorul tace. Schimbă strategia şi încearcă să pună sub semnul întrebării credibilitatea promisiunii proaspăt făcute, posibilitatea îndeplinirii ei, prin raportare strictă la logică. Din nou experienţa terenului îşi spune cuvântul. Câte guvernări nu i-au trecut prin pix! Câte astfel de declaraţii nu a filtrat pe vremea când era om de teren şi copil de mingi în redacţie! Nu spune nimic despre chiar eşecul anterior al cândva ministrului taman pe teritoriul pe care acesta propune acum marea cu sarea. Moderatorul însuşi este chiar proba de turnesol a imposturii invitatului. Şi totuşi tace. Motivele acestei tăceri ascund drame care sfârşesc scrâşnit dincolo de reflectoare. Câte ceva mai răzbate la subita demisie. Atunci când nu a semnat o cauză contractuală care-i interzice exprimarea. Sau când nu şi-a făcut cumva plinul, cât să poată dormita sau să-şi facă un blog propriu. Pentru că, de multe ori, tăcerea sa este foarte bine negociată. Dacă e să dăm crezare surselor, pe sume halucinante. De ordinul a câteva miliarde pe parcursul unui contract de doi-trei ani, cât să facă invidios un jurnalist de la CNN. Sume care nu recompensează performanţa jurnalistică ci exact tăcerea.

Cu toate acestea, jurnalistul de teren este depozitarul unor mărturii care nu apar nicăieri.

O memorie ratată pentru istorie

Jurnalistul de teren, indiferent de epoca de care aparţine, este singurul care ştie ceea ce nu se poate scrie, ceea ce nu se poate spune. El este depozitarul unei memorii vii care-şi cere dreptul la viaţă. Al unei memorii care se pierde fatal în bolile de creştere ale presei. Atunci când nu-şi tranzacţionează interesul personal şi este dedicat profesiei, el plăteşte, alături de societatea abandonată, deconturile perindării unor măşti politice, care au prea puţină legătură cu vreo doctrină sau cu interesul cetăţeanului care le-a dat drept de reprezentare. Cu diferenţa notabilă că jurnalistul de teren, spre deosebire de cel care îl citeşte, care-l urmăreşte la ore de vârf, este martorul viu al unor adevăruri care îşi pierd şansa de a deveni istorie. Adevăruri pe care societatea nu ştie că i le poate cere, că poate revendica dreptul la ele. În virtutea mult încercatului drept la informare, la exprimare şi la libertate a presei. Pentru că libertatea presei nu este un bun care aparţine unei caste, pentru a-l tranzacţiona în raport de interesele celor care deţin la un moment dat puterea în presă. Este un drept care trebuie să profite în primul rând societăţii şi creşterii ei ca democraţie. Altfel este impostură şi ticăloşie.

Poate că a venit timpul ca jurnalistul de teren să nu mai fie doar depozitarul unor mărturii nespuse. Poate a venit vremea să depănăm împreună firul Ariadnei şi să ne plătim, noi înşine, ieşirea din labirint. Altfel, vom deveni complici cu sistemul şi la fel de vinovaţi precum cei care, de douăzeci de ani, trudesc la distrugerea unei ţări. Este o crimă pe care o putem împiedica spunând adevărul. Vorbiţi! Vorbiţi, fraţi jurnalişti! Spuneţi ceea ce încă nu a fost spus!

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Sonia Badulescu: (15-2-2011 la 13:35)

    Superb scris un adevar care doare!

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
3.235.105.97