Cuvintele au neindoios consecinte, mai cu seama atunci cand sunt rostite de personalitati cu ambitii profetice. Cum ajung intelectuali de marca, spirite de o incontestabila subtilitate, sa imbratiseze doctrine situate la antipodul umanismului? Este problema rinocerizarii, a sacralizarii unui scop deliberat nebulos a carui atingere implica inevitabil recursul la mijloace abominabile, a orbirii voluntare, a nazuintei nesabuite spre o infaptuire a mileniului hic et nunc. Cum este posibila orbirea intelectualilor, cum se exercita magnetismul radicalismelor utopice, particulariste (fascismul) ori universaliste (comunismul)? Sunt aceste intrebari perfect legitime ridicate de François Furet in Le passé d’une illusion, reluate de Monica Lovinescu in eseurile sale (exemplare exercitii de gandire politica, multe stranse in volumul Etica neuitarii aparut la Humanitas in 2008).
Despre Sartre a scris Leszek Kolakowski in volumul al III-lea, Prabusirea, din magistrala sa trilogie Principalele curente ale marxismului (trad. rom. de S. C. Dragan, Curtea Veche, 2010). Recomand aici trilogia tuturor celor interesati de rolul ideilor in istorie, de destinul marxismului, de relatia dintre marxism, leninism, stalinism si alte orientari din acest univers doctrinar, de convertirea utopiei in practici terorist-totalitare, dar si de aventura revizionismului marxist in anii 60 si rolul acestui curent in dezintegrarea monolitului dogmatic. Iata un pasaj dedicat lui Sartre (subiect lansat pe contributors de articolul lui Cristian Bratu, el insusi o adancire a tematicii propusa mai devreme de Matei Visniec plecand de la Céline):
Fiind incredintat ca partidul comunist reprezinta aspiratiile proletariatului, Sartre nu doar s-a aliat o vreme cu comunismul politic, dar a si aclamat Uniunea Sovietica, in ultima faza a stalinismului drept cea mai mare speranta de eliberare a umanitatii. Intreaga lui activitate politica a fost viciata de teama de a nu fi in situatia tipica a unui intelectual care condamna niste evenimente pe care nu are nicio putere de a le influenta; pe scurt ideologia sa a fost cea a unui manqué politic nutrind ambitia neimplinta de a se afla de partea buna. (p. 146).
Cu diferenta ca lui Sartre nu i s-a imputat, vreme de decenii, un pariu politic lamentabil. Ca a fost tratat cu imens respect, in pofida unor declaratii pro-Stalin nu mai putin infamante decat cele ale lui Heidegger din perioada 1933-1934 la adresa nazismului. Ca nu s-au scris, dupa stiinta mea, teze despre ontologia sa culpabila de a fi generat ori justificat actiuni criminale. La fel, desi a fost pana la sfarsitul vietii un comunist convins, Georg Lukacs continua sa fie privit ca o figura perfect respectabila. Cartea sa, scrisa in anii stalinismului dezlantuit, Die Zerstorung der Venunft (Distrugerea ratiunii) este o apologie nedisimulata a unui obscurantism devastator. Dar Lukacs este in continuare un idol pentru multi stangisti si nu doar pentru acestia.
Public mai jos prefata pe care am scris-o pentru acest volum, lucrare de o eruditie, de o rigoare si de o inteligenta morala inegalabile, punctul culminant al unui efort probabil indepasabil de analiza si interpretare a marxismelor trecute si prezente, reale si imaginare.
Gnoza, apostazie, libertate
A doua jumătate a secolului XX a cuprins atât apogeul aventurii istorice a marxismului, dar si prăbusirea sa sub greutatea patologiei incarnarilor sale politice. Al treilea volum al istoriei marximului datatorata lui Leszek Kolakowski prezintă triumful stalinismului ca întrupare absolută a bisericii universale a comunismului. In experienta stalinista s-a implinit de fapt ceea ce putem triumful nihilist al ecleziologiei si soteriologiei bolsevice. În acelasi timp însă, fidel spiritului deschis al abordarii sale antidogmatice si opusa oricarei interpretari unidimensionale, regretatul fiolosof polonez analizează si alternativele la ortodoxia sovietismului. El se opreste (cu consecventa rigoare si fara a lasa loc iluziilor) asupra gândirii politice a competitorilor (mai bine spus victimelor) lui Stalin, precum Buharin sau Trotki. Mai mult decât atât, în ultima parte a trilogiei sale, Kolakowski disecă acele curente ale marxismului occidental care s-au definit sau au fost percepute drept încercări de revigorare si relansare a proiectului filozofic marxist: de la Georg Lukács si Antonio Gramsci la Karl Korsch la Scoala de la Frankfurt, de la revizionismul est si central european (din care a facut si el parte) la Herbert Marcuse si Noua Stângă. O analiză de o asemenea respiratie presupune desigur nenumărate nuante si calificări, dar concluzia epilogului celui de al treilea volum este necrutătoare: marxismul a fost expresia unei autodeificări a umanitatii, iar, indiferent de forma pe care a luat-o, el s-a dovedit drept o nouă formă de înrobire a individului. Promitand emanciparea absoluta, demersul marxist a creat noi forme de subjugare, noi ipostaze ale heteronomiei spiritului.
Promisiunile si abdicarile „utopiei concrete”
Volumul de fată analizează marxismul în faza în care el ajunge să fie „la pensée planétaire”. Expresia palpabilă a acestei mondializări a comunismului a fost impunerea modelului sovietic ca exemplu de modernitate alternativă, ca civilizatie opusă celei capitalist-burgheze, execrata si denuntata drept esential inumana. „Utopia concreta” a Uniunii Sovietice (spre a relua formula lui Ernst Bloch, filosoful mesianismului revolutionar) a fost însă fundamentata pe construirea un consens pasiv bazat pe angajamentul nelimitat fată de programul politic ideocratic al elitei conducătoare. Esenta acestui tip de regim a fost cultul personalitătii lui Stalin, contrapartea ireductibila a idolatrizarii partidului.. Personalizarea puterii politice, concentrarea ei în mâinile unui ‘demiurg’ a dus la o adoratie fortată de natură religioasă si la umilirea sado-masochista a subiectilor. Puritatea ideologică si vigilenta revolutionară au fost impuse drept imperative politice fundamentale. Nucleul acestei dictaturi ideologice, în încarnarea ei cea mai radicală, s-a materializat în urma sintezei dintre teroarea pură si propaganda permanentă. În perioada stalinismului matur, atât în Uniunea Sovietica cât si în Europa de Est, despotismul autocratic a reusit să submineze functionarea partidului ca institutie autonoma si să erodeze potentialul de “impersonalism carismatic” (termenul lui Ken Jowitt) intrinsec leninismului ca model oragnizational. Acest ultim element explică si caracteristicile neotraditionaliste ale stalinismului.
Pedagogia diabolică si ilogica stalinismului îsi au orginea în ceea ce Alvin Gouldner considera actul de „redefinire a compasiunii”, care a fost cauzat de „respingerea condiției umane în favoarea conditiei istorice.”[1] Asfel, individul este proclamat drept omnipotent, iar identificarea abstractă a omului cu ideea de putere se realizeză prin intermediul ideologiei. Gândirea critică devine potential subversivă (atât obiectiv cât si subiectiv) deoarece prin natura ei se contrapune mitului omogenitătii intrinsec ortodoxiei staliniste clasice. Marxism-leninismul, numele de cod de fapt pentru ideologia nomenklaturii, a urmărit să domine atât sfera publică cât si pe cea privată. Omul, ca individ dar si ca citoyen, trebuia masificat. Cultul violentei si sacralizarea infailibilei linii a partidului au produs supusii absoluti, cei pentru care nici o crimă ordonată de la nivel înalt nu era nejustificabilă în perspectiva „zorilor luminosi”.
Epurarea permanenta
Logica stalinismului a exclus îndoiala si interogarea de sine; a paralizat ratiunea critică si inteligenta, si a instituit marxismul de tip sovietic drept regimul adevărului absolut. În consonantă cu idolatrizarea lui Stalin, liderii est europeni au instrumentat campanii similare, prin intermediul cărora Partidul a fost identificat cu Conducătorul, care la rândul său îsi obtinea nimbul carismatic ca emisar al întelepciunii leninismului stalinizat. Asadar, atunci când a avut loc în miscarea comunistă prima schismă post-1945, logica demonizantă a epurării permanente a fost aplicată, începand cu 1949, în relatie cu elitele comuniste din regiune. Leszek Kolakowski considera că institutia epurării are functia de a integra, contribuind la distrugerea ultimelor vestigii ale autonomiei subiectului, producând un climat social care inhibă total alternativa critică: “obiectivul sistemului totalitar este de a distruge toate formele existentei colective care nu sunt impuse de către stat sau nu sunt controlate atent de acesta. Astfel, indivizii sunt izolati unul de celălalt si devin simple instrumente la dispozitia statului. Cetăteanul îi apartine si îi este interzisă orice loialitate, în afară de cea fată de ideologia oficială.”[2] Stalinismul a functionat pe baza unei strategii represive exhaustive cu ambitii „pedagogice” si care a pretins că reprezenta triumful spiritului etic si al colectivismului egalitar. În aceeasi ordine de idei, Nicolas Werth emitea următorul diagnostic: „Pe parcursul sfertului de veac cuprins de dictatura lui Stalin, fenomenele represive au variat, evoluats si au căpătat varii forme si dimensiuni. Ele au reflectat transfigurările regimului însusi într-o lume în schimbare. Această violentă adaptabilă a fost caracterizată de multiple nivele de intensitate, de continue mutatii, de obiective în permanentă miscare, de numeroase episoade surprinzătoare, si, în final, de excese care au estompat linia dintre legalitate si extra-legalitate.”[3] Epurarea maniacală care a mers până la autodevorare a fost deopotrivă esenta practică si ‚legitimarea’ teoretică a sistemului exterminist-totalitar.
O altă traiectorie de evolutie a marxismului a fost cea definită de folozofi precum Antonio Gramsci sau Georg Lukacs. Antonio Gramsci fost un gânditor venerat de stânga occidentală, admirat pentru tonul şi stilul diferit de al leninismului convenţional. Diatribele tonitruante ale lui Lenin au devenit la Gramsci sofisticate şi erudite raţionamente teoretice. Se poate afirma faptul că, alături de Tocqueville, Gramsci a influenţat perspectivele disidenţei central-europene asupra societăţii civile. Mai mult, geneza Solidarităţii ca mişcare autonomă şi autoguvernată a confirmat poziţiile unor Adam Michnik, Jacek Kuron şi Vaclav Havel privind puterea celor fără de putere ca strategie a revoltei politice inspirată de idealul societătii civile. Or, aceşti gânditori s-au întâlnit cu tema societăţii civile pe linia hegeliano-gramsciană (a nu se uita că Gramsci a fost, în felul său, un discipol rebel al lui Benedetto Croce). În egală măsură, Gramsci a justificat o “noocraţie” (“sophocratie”) revoluţionară al cărei scop final s-a identificat cu “dictatura pedagogică” a unei secte de militanţi iluminaţi (posedaţi). În mod similar, Georg Lukács afirma în Istorie şi conştiinţa de clasă, carte fundamentală a marxismului secolului douăzeci, că nu poate exista o cunoaştere totală a lumii în absenţa unui subiect total. Şi cum proletariatul nu poate gândi revoluţionar, revoluţia nu trebuie căutată, ea trebuie gândită şi scrisă pentru a fi astfel provocată. Aşadar revoluţionarul profesionist al partidului de tip nou este adevăratul agent al istoriei deoarece îndeplineşte acest sacru mandat pedagogic. Atât Gramsci cât şi Lukács au crezut în şi au teoretizat ideea de predestinare revoluţionară. Lukács era convins că odată atins un anumit nivel epistemic legat de realitatea istorică, acea persoană este sortită să ajungă la adevăr. Pentru el, din punct de vedere ontologic, condiţia proletară era sinonimă cu condiţia umană.
Dialectica expresionista
Atât Gramsci cât si Lukács au fost profund influenţaţi de fervoarea eschatologică provocată de trauma primului război mondial. Amândoi, dar mai ales Lukács, au adoptat ceea ce aş numi o “dialectică expresionistă”. Pentru a înţelege mai bine acest ethos filosofic, trebuie să ne întoarcem la Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, la acele superbe şi memorabile dezbateri între Naphta si Settembrini. După cum am reamintit şi cu alte ocazii, personajul Naphta a fost construit pe modelul lui Lukács. Acest fost iezuit convertit la cauza revoluţiei ne oferă o radiografie rascolitoare a momentului de orbire teocratică a adevărului produs de apariţia religiilor politice: “proletariatul mondial afirmă astăzi idealurile Civitas Dei în contrapondere cu valorile decadente şi discreditate ale burgheziei capitaliste. Dictatura proletariatului, soluţia economică şi politică pentru ca epoca noastră să obţină mântuirea, nu înseamnă dominaţia neîntreruptă de dragul puterii. Ea este mai mult o absolvire temporară, ca şi cum ai face semnul crucii. Este supendarea contradicţiei dintre spirit şi putere, adică, a birui lumea devenind stăpânul ei, a o transcende în adevăratul sens al cuvântului, acela de a întra în Împarăţia Cerurilor. Proletariatul şi-a asumat sarcina Sfântului Grigore cel Mare. Fervoarea sa religioasă mistuie proletariatul la fel de puternic, iar el va ezita la fel de puţin în a vărsa sânge. Sarcina lui este de a teroriza lumea pentru a o vindeca, pentru ca omul să fie mântuit şi izbăvit. Se va elibera astfel de domnia legii şi de segregarea de clasă, revenind la condiţia sa originară de copil al lui Dumnezeu.”
Neo-machiavelismul lui Gramsci
Leszek Kolakowski era înclinat să privească doctrina partidului la Gramsci ca fiind esenţial diferită de acea, sectar-gnostică, a lui Lenin. Stânga neo-marxistă a încercat să construiască imaginea unui Gramsci ca apostol al unui “comunism alternativ”. În fapt, Gramsci a idolatrizat partidul comunist ca “Principe Modern”, a predicat un neo-machiavelism politic (ori poate, cum susţin unii exegeţi, un neo-hobbesianism), menit să susţină hegemonia unui grup de intelectuali auto-desemnaţi drept posesori ai unui adevăr ezoteric, inaccesibil maselor. A făcut distincţia dintre o “aristocraţie a cunoaşterii revoluţionare” (căreia îi aparţinea, alături de Lukács sau de Lenin) şi “religia populară” plebei proletare.
Poziţia relativ indulgentă a lui Kolakowski (diferită de cea extrem de critică la adresa lui Georg Lukács, a lui Ernst Bloch, Marcuse ori Sartre) a fost amendată de Luciano Pellicani in volumul Gramsci. An Alternative Communism?, publicat în versiunea americană la Hoover Institution Press în 1981, cu prefaţa lui Giovanni Sartori. Pellicani, un politolog de orientare socialist-liberală, scrie: “Gramsci nu a pus niciodată sub semnul întrebării caracterul hierocratic şi totalitar al partidului revoluţionar”. Pentru el, binele şi răul nu există decât în raport cu un plan politic precis, nu sunt valori autonome. Obsesia lui Gramsci a fost crearea comunităţii totale, a unui spaţiu din care să fie eliminate orice dizarmonii, orice fracturi, orice tensiuni imanente. El afirmă la un moment dat: “Schisma speciei umane nu poate continua la nesfârşit. Umanitatea năzuieşte către unificare internă şi externă; caută să se organizeze într-un sistem social paşnic care va permite reconstrucţia lumii”. O utopie pentru care era gata să justifice oricâte sacrificii.
În aceeasi direcţie interpretativă merge cunoscutul istoric al ideilor Andrzej Walicki în magistrala sa sinteza Marxism and the Leap into the Kingdom of Freedom: The Rise and Fall of the Communist Utopia (Stanford University Press, 1995). Precum Kolakowski, Walicki îl priveşte pe Gramsci drept un doctrinar cu intuiţii filosofice autentice. Pentu el însă, militantul comunist era de fapt un spirit iacobin, urmărind instituirea unui univers al unităţii complet omogene, fără fisuri şi erezii, prin continuul război de poziţie (diferit de cel frontal, de manevră). Milenarismul voluntarist specific gândirii gramsciene a avut ca scop “să stabilească ordinea sociala perfectă – perfectă în sensul excluderii egoismului, a pluralismului particularist şi a lipsei de unanimitate. Viziunea lui Gramsci despre această supremă salvare imanenta a combinat idealul prometeic al controlului conştient asupra soartei colective a umanităţii cu nostalgia pentru relaţiile comunitare premoderne (noţiunea lui Ferdinand Tönnies despre Gemeinschaft ca antipod al ’societăţii deschise’ pluraliste bazată pe economia de piaţă).
Gnoza marxistă cultivată de Gramsci şi de Lukács a fost una a radicalismului absolutist, a partolatriei ridicată la rang de religie seculară, a miturilor redemptive despre proletariat ca instrument predestinat al unei fictive raţiuni istorice. O revenire la la teoriile lor (ori la Lenin) înseamnă de fapt o reluare a unui scenariu apocaliptic pe care secolul douazeci l-a dovedit dezastruos. „Ipoteza comunista” celebrata de un Alain Badiou ori de Slavoj Zizek nu poate fi discutata in abstracto, ca si cum Gulagul ar fi fost doar o paranteza istorica, un ocol absurd, un cataclism asemeni celor naturale, fara legatura cu proiectul reconstructiei radicale a conditiei umane asa cum s-a constituit acesta in doctrina salvationista marxista.
Mizeria utopiei
Un ultim curent dintre cele explorate de Kolakowski asupra căruia doresc să mă opresc este cel care l-a inclus într-o perioadă dat chiar pe filozoful polonez: revizionismul est european. În acestă traditie pot fi inclusi atât reprezentantii Scolii de la Budapesta („Kindergarten-ul lu Lukacs”), Ernst Bloch cât si grupul Praxis din fosta Iugoslavie. O parte din cei care au urmat această traiectorie în evolutia marxismului vor face ultimul pas în emanciparea de această gnoză. Ei vor fi teoreticienii reinventării politicului în Europa de Est. Generatia lui Agnes Heller, Ferenc Feher, György Markus, Jacek Kuron, Karel Kosik, Lesezk Kolakowski, etc. a fost cea care a învăţat din propriile experienţe ale supliciului, ale prigoanei, ale pierderii-de-sine şi ale izbăvirii, ce înseamnă liberalismul fricii, concept propus de regretata gânditoare americană Judith Shklar. Liberalismul născut din apostazia generată de tragedia istorică produsă de marxism în secolul XX este unul care “apără mai presus de orice raţiunea şi moderaţia. El este rezultatul exprienţei directe a exceselor ideologice, provine din conştiinţa mereu trează a posibilităţii unei catastrofe, a tentaţiei exercitate de gândirea totalizantă în oricare dintre multiplele ei forme (mai ales în cazurile în care aceasta din urmă este eronat percepută drept o oportunitate sau o renaştere),” (Tony Judt, New York Review of Books, September 24, 2009). Într-adevăr, asa cum accentuează si Kolakowski, marxismul nu si-a epuizat potentialul de a fascina noi generatii, si implicit de a se afla la originea unei noi drame a istoriei. Dar, marxismul, odată demascat drept utopie totalizantă, a dus la revitalizarea antitezei sale, si anume, traditia umanismului occidental intemeiat pe respectul pentru viata spiritului si pe non-negociabila demnitate a individului.
[1] Alvin W. Gouldner, Against Fragmentation. The Origins of Marxism and the Sociology of Intellectuals (new York; Oxford University Press, 1985), pp. 260-1. De asemenea, Vladimir Tismaneanu, ed., Stalinism Revisited: The Establishment of Communist Regimes in East Central Europe (New York and Budapest: Central European University Press, 2009).
[2] Leszek Kolakowski, Main Currents of Marxism, vol. II, The Golden Age (Oxford: Oxford University Press, 1978), p. 85
[3] Nicolas Werth, “Strategies of Violence in the Stalinist USSR”, p. 75, in Henry Russo ed., Stalinism & Nazism. History and Memory Compared (Lincoln/London: University of Nebraska Press, 2004), pp. 73-95.
Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://www.contributors.ro/cultura/fantasme-politice-si-fanatisme-intelectuale-kolakowski-despre-sartre-stalinism-si-orbirea-voluntara/