Marea despărţire din cultura română
Domnule Cioflâncă, in afara de dv. au mai fost si alti cercetatori care au fost membri atat ai Comisiei Wiesel cat si ai Comisiei Tismaneanu?
Da, profesorul Andrei Pippidi. Între cele două memorii, cea a Holocaustului şi cea comunismului, s-a produs o fractură, undeva la sfârşitul anilor ‘90. Faliile create atunci în lumea intelectuală se observă şi astăzi – unele s-au diminuat, altele s-au adâncit. Ca exemplu actual al acestei simptomatologii, urmăriţi vă rog disputa apărută în urma emisiunii controversate, de pe postul public, a Eugeniei Vodă în care Ion Cristoiu i-a făcut portret de ingenuu lui Corneliu Zelea Codreanu fără ca moderatoarea să intervină ponderator, cum i-o cere legea şi deontologia. Am semnat o scrisoare de protest, alături de zeci de intelectuali, la care a venit răspunsul persiflant, un contra-protest, semnat de alte zece figuri publice. Aşadar, divorţul persistă. Ocupându-mă şi de istoria Holocaustului şi de cea a comunismului, am prieteni şi într-o parte şi în alta, şi nu este uşor să ţin un echilibru. Pot înţelege motivele acestei mari despărţiri, cred una dintre cele mai importante din cultura română contemporană – motive profesionale, culturale, politice, personale, europene. Dar puterea mea de înţelegere are şi ea limite. Uitându-mă la cele două mari tragedii din secolul XX, văd mai multe similarităţi şi motive de comparaţie, decât de despărţire, dispută sau ignorare reciprocă. Fireşte, fiecare câmp intelectual are autonomia sa şi fiecare subiect trebuie studiat în sine. Este perfect normal să te pricepi la istoria comunismului, nu şi la istoria Holocaustului – specializările se construiesc greu, migălos, prin travaliu de arhivă şi reflecţie teoretică. Dar nu este firesc să ignori sau să dispreţuieşti istoria Holocaustului tocmai pentru că studiezi istoria comunismului. Aici este marea problemă: o sursă a marii despărţiri este credinţa păguboasă că cele două memorii şi istorii se exclud reciproc sau că s-ar afla în competiţie. Or comparaţia poate fi de mare ajutor. Numai comparaţie veritabilă să fie – cu observarea onestă şi a similarităţilor, şi a deosebirilor – nu suprascriere sau supradimensionare competitivă.
Până la urmă, la ce poate ajuta comparaţia între istoria Holocaustului şi istoria comunismului?
În primul rând, spunând ambele istorii facem un exerciţiu autoreferenţial – şi spun aceasta pentru a deconstrui o altă neînţelegere. Nu doar istoria comunismului este despre noi, ci şi istoria Holocaustului. Istoria evreilor ucişi de statul român este istorie a României. Ambele poveşti sunt despre statul român, cu tot cu cetăţenii săi, şi eşecurile sale în faţa modernizării. Şi, ca să nu sune foarte abstract, este vorba de eşecuri care au lăsat în urmă sute de mii de victime. România are probleme extraordinare cu propriul trecut, iar multe dintre ele sunt încă ascunse iresponsabil sub preş. Lucrând ca istoric, pot observa foarte bine cum sunt administrate tăcerile, tabuurile, interdicţiile, minciunile privind istoria recentă în instituţiile româneşti şi, lucru foarte trist, chiar în cazul unor istorici a căror misiune ar fi trebuit să fie adevărul cu orice preţ. În doilea rând – şi mă opresc aici, pentru că discuţia este lungă, predau lucrurile acestea la facultate un semestru întreg – ideologiile şi regimurile nedemocratice au logici de funcţionare similare, uneori şi surse comune, iar cercetarea încrucişată ajută extraordinar cunoaşterea.
Considerati ca Rapoartele elaborate de aceste doua comisii au puncte comune? Daca da, in ce constau acestea?
Ambele rapoarte sunt expresia voinţei politice şi profesionale de a cerceta, recunoaşte şi semnala oficial, într-un document asumat de statul român, adevăruri importante şi inconfortabile din istoria noastră recentă. Sunt sigur că nu exagerez când spun că Rapoartele sunt o piatră de hotar. Aceasta nu înseamnă că atitudinea statului român s-a schimbat decisiv şi inconturnabil de atunci sau că istoriografic au fost fixate adevăruri pentru veşnicie. Spun doar că unele lucruri sunt conştientizate mult mai clar astăzi de către o masă critică. Instituţional, s-au deschis multe uşi prin funcţionarea celor două Comisii şi mult mai mulţi oameni sunt angajaţi astăzi în cercetarea secolului XX, în devoalarea arhivelor şi în reflecţii asupra nenorocirii prin care am trecut. În privinţa Rapoartelor, sunt câteva lucruri pe care le voi menţiona doar în memorii, dacă le voi scrie vreodată. Deocamdată atrag atenţia asupra unui fapt: în timp ce raportul Comisiei Wiesel a fost expresia cercetării istorice din acel moment, bazându-se într-o bună măsură pe cercetări şi documente publicate deja de către cercetători, membri ai Comisiei, consacraţi în Occident, Comisia Tismăneanu a trebuit să adauge la contribuţia specialiştilor cunoscuţi multe subiecte şi cercetări noi, pentru care a fost nevoie de efortul contracronometru al unor cercetători mai tineri prin arhivele abia întredeschise.
Recent, IICMER unde activati in calitate de director al Departamentului „Societate, economie şi instituţii” a adaugat un important disclaimer pe situl Internet. In ce consta acesta si care este semnificatia lui?
În 2007, Institutul a demarat un proiect privind crearea unei baze de date online cu informaţii despre deţinuţii politici din timpul comunismului. Cercetătorii institutului au fotocopiat integral fondul arhivistic de la Jilava cuprinzând fişele matricole penale ale celor încadraţi administrativ de regimul comunist ca “deţinuţi politici” şi, după prelucrare, documentele au fost postate pe site-ul IICCMER progresiv. Acum s-a ajuns la litera R şi vorbim de zeci de mii de fişe. Utilizând ştiinţific fişele, am descoperit că în categoria mare a celor definiţi administrativ ca “deţinuţi politici” intrau – pe lângă cei care s-au opus comunismului motivaţi de un crez democratic sau care au fost consideraţi “duşmani” prin interpretarea stocastică a ideologiei – şi criminalii de război condamnaţi sau cei arestaţi ca urmare a asocierii României comuniste la efortul european de denazificare, defascizare. De exemplu, pentru majoritatea criminalilor de război de care mă ocup în cercetările proprii, condamnaţi în procesul din 1948 pentru implicarea în pogromul de la Iaşi, există fişe matricole penale în fondul copiat de IICCMER. Ca urmare, ne-am simţit datori să facem o delimitare. Pe de o parte, am explicat în disclaimerul de care aţi pomenit că am publicat integral fondul pentru a respecta două principii arhivistice importante: cel al păstrării integralităţii fondului şi cel al respectării organizării arhivei conform criteriilor creatorului arhivei (Administraţia Penitenciarelor în acest caz). Stabilirea de clasificări, după criterii ştiinţifice, între “deţinuţii politici” este un lucru pe care istoriografia trebuie să îl facă în viitor. Ceea ce am putut face noi în acest moment – şi acest lucru a fost subliniat foarte clar de noua conducere a IICCMER – a fost să afirmăm public că ne asumăm, ca instituţie publică, doar valorizarea memorială a celor care s-au opus comunismului de pe poziţii democratice sau au devenit victime nevinovate ale mecanismelor terorii, nu şi a celor care au fost inspiraţi în anti-comunismul lor de alte forme de totalitarism şi extremism.
Considerati ca in prezent istoricii au la dispozitie toate datele primare pentru a scrie istoria Holocaustului şi a comunismului sau au rămas capitole deschise care inca necesita completari?
O, suntem abia la început. Uitaţi-vă la istoriografia occidentală privind Holocaustul – una dintre cele mai profesioniste şi sofisticate din lume. De şase decenii se tot depun straturi de cunoaştere istorică şi încă mai este mult de făcut. În recenta şi deja faimoasa sa carte, Bloodlands, Timothy Snyder mută accentul, în istoria Holocaustului, de pe Auschwitz pe masacrele antisemite din estul cotinentului. Or în această zonă există arhive întregi care nu au fost deschise şi altele care nu au fost explorate şi interpretate. De asemenea, o parte din arhivele privind perioada comunistă abia acum devin accesibile cercetătorilor. Desigur, istoria generală a comunismului românesc poate fi scrisă şi au fost publicate deja lucrări fundamentale, dar ne lipsesc piese din puzzle. Semnalez, pentru exemplificare, o absenţă importantă şi în cazul istoriei Holocaustului şi în cel al istoriei comunismului: nu avem istorii sociale ale celor două fenomene aşa decât nu putem decât să speculăm în privinţa modului în care societatea a interacţionat cu mecanismele infernale ale crimei şi terorii. Nu avem istorii instituţionale, istorii economice, nu beneficiem de prea multe monografiii privind personaje importante etc.
Apropo de lucruri inedite, aţi descoperit recent o groapă comună în judeţul Iaşi, rezultată în urma unui masacru necunoscut istoricilor până acum. Spuneţi-ne câteva cuvinte despre descoperire.
Aveam informaţii din presa de la începutul anilor 2000, care spuneau că în pădurile din comuna Popricani din judeţul Iaşi s-ar găsi gropi comune din timpul Holocaustului. La îndemnul istoricului Radu Ioanid, am mers pe urme şi am realizat interviuri de istorie orală în zonă care mi-au confirmat informaţiile: mai mulţi martori mi-au povestit cum, imediat după intrarea României în război, în iunie 1941, coloane de evrei din Iaşi au fost escortate de armată şi împuşcate în pădurile din preajmă. Fără discriminare – bărbaţi, femei, copii, bătrâni… Cu sprijinul Institutului pentru Studierea Holocaustului din România am format o echipă de arheologi, condusă de dr. Neculai Bolohan, cu care am început explorările în pădurea Vulturi. Am identificat un martor care a asistat la masacru, pentru că soldaţii au crezut că este evreu şi era cât pe ce să fie împuşcat. Groapa comună a fost găsită exact pe locul indicat de acest martor, pe nume Vasile Enache. Am anunţat autorităţile şi din acel moment am lucrat în parteneriat cu Parchetul militar pentru a determina dimensiunile gropii, numărul de victime şi pentru a identifica artefacte. În acest moment ştim cu siguranţă că vorbim despre victime civile, pentru că am găsit rămăşite ale unor copii şi femei, precum şi resturi de îmbrăcăminte şi accesorii aparţinând unor civili. Nu am găsit nasturi metalici de uniforma militară, plăcuţe sau bocanci de armată. Victimele sunt în număr de câteva zeci, expertiza din ancheta penală urmând să stabilească cu precizie numărul acestora. Pe baza documentelor si a mărturiilor de istorie orală, putem face aprecieri asupra provenienţei victimelor şi criminalilor. Evreii ori sunt din oraşul Iaşi, ridicaţi în timpul pogromului de la sfârşitul lui iunie 1941, şi împuşcaţi la câţiva kilometri distanţă, ori din Sculeni-târg, de unde armata română e evacuat populaţia evreiască în prima săptămână de la declanşarea operaţiunii Barbarossa şi a împuşcat-o în spaţiul de câţiva kilometri dintre Prut şi oraşul Iaşi.
Spuneţi-vă câteva elemente din agenda de lucru a cercetătorului Adrian Cioflâncă de anul viitor.
Se anunţă un an foarte plin, unul dintre cei mai complicaţi de până acum. Am foarte multe proiecte la IICCMER şi Institutul de Istorie “A.D. Xenopol”, în colaborare cu mai mulţi colegi. Coordonez împreună cu Vladimir Tismăneanu o enciclopedie a nomenclaturii comuniste; voi fi din acest an redactorul şef al Anuarului IICCMER şi vom ieşi cu un număr despre represiune şi control social în România comunistă; cu Mihai Chioveanu de la Universitatea Bucureşti vom încerca să construim un volum de studii care să reflecte stadiul actual al cunoştinţelor privind implicarea României în Holocaust; trebuie să finalizez un proiect mai vechi împreună cu Radu Ioanid şi Liviu Rotman pentru a publica, cu grilă ştiinţifică, dosarul de la Securitate de urmărire informativă a istoricului israelian Jean Ancel; voi pregăti cu colegul ieşean Andi Mihalache o conferinţă IICCMER/KAS şi un volum despre istoria politică a tineretului din România în secolul XX; vom ieşi cu un număr special din revista Institutului pentru Studierea Holocaustului din România privind groapa comună de la Popricani şi masacrele antisemite comise de armata română odată cu intrarea în război alături de armata nazistă. În plus, voi pregăti conceptul unei expoziţii realizate la Iaşi privind pogromul de la Iaşi, pentru că în 2011 se împlinesc 70 de ani de la această tragedie. Va fi publicat şi un catalog al expoziţiei. Anul viitor, IICCMER va relansa proiectele de arheologie forensică şi mă voi ocupa de coordonarea lor, pe baza experienţei obţinute de mine şi de echipa de arheologi la Popricani. Există în plan şi mai multe conferinţe internaţionale. Zilele acestea voi face o prezentare la Washington, la USHMM, despre proiectele de arheologie forensică din România. Anul viitor voi vorbi despre pogromul de la Iaşi la Convenţia ASN de la New York. Apoi voi fi la o conferinţă ICR organizată la Ierusalim, despre acelaşi subiect. Şi aşa mai departe…
Adrian Cioflâncă
Director al Departamentului Societate, Economie şi Instituţii din IICCMER şi cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi (Academia Română). A participat activ la trei iniţiative ale statului român, cu o triplă dimensiune – academică, reparatorie şi memorială: în perioada 2003-2004, a fost membru în Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, condusă de Elie Wiesel, în 2006 a fost expert în Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, prezidată de Vladimir Tismăneanu, iar în intervalul 2007-2009 a fost membru în Comisia Prezidenţială Consultativă pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Este co-autor al „Rapoartelor Finale” ale Comisiei Wiesel (Polirom, 2005) şi Comisiei Tismăneanu (Humanitas, 2007). Reprezintă România ca expert în The Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research. Tziporah Wiesel Fellow al United States Holocaust Memorial Museum (2009). Participant la mai multe proiecte de cercetare internaţionale. A coordonat, în colaborare, mai multe volume, între care: In medias res. Studii de istorie culturală (împreună cu Andi Mihalache), Iaşi, Editura Universităţii „Al. I Cuza”, 2007; Cultură politică şi politici culturale în România modernă (împreună cu Alexandru Zub), Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2005; Memorie şi uitare în istorie, număr tematic al revistei “Xenopoliana. Buletinul Fundaţiei Academice «A. D. Xenopol»”, XI, 3-4, 2003 etc. Domenii de interes: cultura politică, discursul, moştenirea şi memoria regimurilor nedemocratice, istoria Holocaustului şi a comunismului, istoria culturală, teoria şi metodologia studiilor istorice, istoria modernă a României şi a Europei de Est.
Un punct de vedere rational, corect si argumentat. Mi-a facut placere sa citesc acest interviu, la ale carui idei subscriu. In Romania exista destui cercetatori care sa se poata ocupa simultan de amindoua aceste tragice realitati istorice. Ideologiile totalitare, extremismul de dreapta si acela de stinga, au convietuit si s-au razboit intre ele in perioada interbelica, asa ca sint mai putin diferite decit se crede. Victimele comunismului nu ar trebui sa se teama asa de tare ca, daca ne ocupam si de victimele Holocautului, le-am nedreptatit.Pozitia de pe care trebuie sa fie examinate Holocaustul si Gulagul, precum si ideologiile lor, este, asa cum bine spune dl Adrian Cioflanca, cea a democratiei. Daca nu o sa acceptam acest unghi de vedere, o sa pendulam la nesfirsit intre comunism si legionarism si o sa ne batem intre noi ca prostii. Cum se intimpla acuma, de fapt, cind dnii Liiceanu si Plesu se tem ca, daca nu-l sublimam romantic pe Zelea Codreanu, pe canalul televiziunii nationale, piere libertatea! Pacat. Din partea unor formatori de opinie, era de asteptat mai multa responsabilitate. Ei sint ascultati si urmati – intr-o directie mai mult decit dubioasa, verde de-a binelea. Trist si elocvent pentru precaritatea elitelor autoproclamate.