ACUM.TV

Preambul: În cea mai recentă epistolă electronică prietenul meu nonagenar, Mihai Eisikovits, povesteşte un episod din prizonieratul sovietic. Cei patru ani de detenţie în lagărele de prizonieri din URSS (1944 – 1948) au urmat perioadei cât a servit în detaşamentului de muncă pentru evrei din armata ungară (1941 – 1944). După o jumătate de veac  amintirile sale s-au materializat prin sute de desene care redau scene de front sau de muncă, în spatele cărora stau tot atâtea poveşti care se cereau depănate şi în scris. Una dintre ele v-o propun spre lectură în cele ce urmează.

Reîntâlnirea cu Lori

Mihai Eisikovits: Prizonieri la Zaporoje

În 1946 eram în al doilea an de prizonierat de război la sovietici, după trei ani de detaşament de muncă în armata maghiară. Eram slăbit, fără vlagă, inapt pentru muncă şi am fost trimis în spitalul pentru prizonierii de război, în oraşul Zaporoje.

Înaintea internării s-a dispus dezbrăcarea la pielea goală şi cu mâinile ridicate am trecut prin faţa unei comisii, compusă din cadre medicale şi patru ofiţeri. Printre cadrele medicale era şi un medic bărbat. După ce trecusem prin faţa comisiei şi mi-au luat datele personale spre a fi înregistrat, medicul mi-a spus să iau loc pe un scaun şi să aştept.

Sala era mare şi friguroasă. Mă întrebam ce vrea oare medicul acela de la mine?

După câteva a venit la mine şi m-a întrebat, în limba germană, la ce armă am servit. I-am spus că nu am fost soldat, ajungând pe front cu detaşamentul de muncă şi aşa am fost luat prizonier de război.

– Atunci „Servus”, aşa am ajuns şi eu aici – mi-a spus medicul – Mă cheamă Jenő Kremer şi sunt din Sighetul Marmaţiei.  Apoi a trimis după un sanitar căruia i-a spus.

– Iată un „consătean” ai grijă de el !

Am aflat că sanitarul Lori era de lângă Dej, la o aruncătură de băţ de oraşul meu natal, Gherla. Eram într-adevăr „consăteni”. A urmat o îmbrăţişare şi „Servus -Servus”. Doctorul a hotărât să fiu băgat în rezervă, singura din spital. Abia m-am aşezat pe patul meu, lucrat simplu din scândură negeluită şi mă bucuram de căldura plăcută din încăpere, că a apărut Lori, sanitarul, cu un castron plin până în vârf cu orez, gătit cu unt, zahăr, vanilie şi alte bunătăţi. Nu mi-am închipuit că în U.R.S.S. exista aşa ceva, mai ales pentru prizonierii de război!După ce a plecat Lori, în trei minute am înfulecat tot, de lihnit ce eram! După alte câteva minute Lori se întoarse cu o cană de ceai îndulcit cu zahăr, o bucată de pâine albă şi o bucăţică de unt. Credeam că visez şi mă întrebam, oare de unde făcuse rost sanitarul Lori  de minunăţiile acestea? Odată cu trecerea timpului în spital am admirat cât de bună era alimentaţia, incomparabilă cu cea din lagărul de muncă . Scurt timp după instalarea mea în rezervă a apărut şi medicul Kremer cu o seringă uriaşă cu lichid transparent şi-mi făcut o injecţie intravenoasă. „E glucoză, ca să te întăreşti” – îmi spuse şi eu i-am mulţumit. După cinci săptămâni de alimentaţie şi îngrijiri medicale, comisia m-a găsit „apt pentru muncă” şi m-am întors în lagărul de prizonieri. Aveam peste 70 de kilograme, mă îngrăşasem peste 10 kilograme!Am fost repartizat la muncă în construcţii, lucru pe care l-am continuat în locuri diferite până în iulie 1948, când am fost eliberat.  

Mihai Eisikovits: Case construite de prizonieri, in Ucraina

Apoi am văzut în curtea spitalului grămezile de cutii de conserve golite, de provenienţă americană.

După mulţi ani am primit aprobarea să plec  în vizită în Israel. Mi-am pregătit valiza ştiind ce anume să pun deasupra ca la vamă să nu-mi răstoarne toată valiza, dar am trecut fără probleme, având la îndemână „paşaportul de Maramureş” de 52 de grade. Vameşii mi-au dat de înţeles că „permisul” pentru întoarcere era pachetul de Kent lung.

Aflându-mă pe o stradă principală din Tel Aviv m-am întâlnit cu un fost camarad din prizonierat, originar din Cluj. După ce ne-am îmbrăţişat ca fraţii, am vorbit atât despre trecut, cât şi despre traiul cotidian. În timp ce fumam ne-am amintit cât de greu se procura  puţină mahorcă şi hârtie de ziar ca să ne răsucim ţigările… L-am întrebat dacă mai ştie de alţi prieteni şi camarazi de pe vremuri.

– Vezi, peste drum scrie cu litere de o şchioapă GALERIILE ROSENFELD, una din cele mai însemnate în oraş, sunt proprietatea lui Lori. După ce ne-am despărţit am trecut strada şi am ajuns în faţa galeriilor. Prin vitrină l-am văzut pe Lori stând la biroul lui.  Bat la uşă şi mi se răspunde „Ken”, adică „Da”.  Îl salut: „Servus Lori”. Îşi pune ochelarii pe frunte şi îmi spune „Mă, dacă tu îmi spui Lori, sigur mă cunoşti de pe vremuri!” Îmi spun numele. Se ridică, mă îmbrăţişează ridicând între timp receptorul telefonului, să-i spună nevestei că vine cu un musafir la masă. Am discutat o mulţime de lucruri.

Mihai Eisikovits: La cules de urzici pentru camarazii bolnavi

Ne-am amintit de doctorul Jenő Kremer, un om deosebit de inimos, gata oricând să ajute, fie zi fie noapte. A vindecat mulţi nemţi, români, unguri, italieni, evrei, toţi prizonier bolnavi în spital.

Numai el cunoştea prafurile din caşete, administra glucoza pentru nou veniţi,  recomanda folosirea sticlelor cu apă încălzită la picioarele celor răciţi şi alte leacuri băbeşti cu ceaiuri.

De fapt Jenő Kremer nu fusese medic, avea doi ani de studii superioare şi un frate medic, undeva prin Maramureş, de la care a învăţase câte ceva despre boli şi medicamente, dar cred că aplica şi câteva leacuri de-ale babelor moroşene.

Niciodată nu s-a recomandat ca medic. Titlul de medic i l-au acordat bolnavii. Un timp s-a opus, dar apoi s-a plictisit să tot explice şi astfel a ajuns „doctorul” Kremer. După anii de prizonierat s-a întors la Sighet, s-a însurat şi a plecat în Israel unde a lucrat tot în domeniul sanitar.

Lori m-a condus prin galeria lui care se întindea pe trei nivele  şi în final a dispus să se împacheteze două lucrări de grafică la care mă oprisem mai îndelung. Mi le-a făcut cadou.

Apoi ne-am dus acasă la el, unde soţia lui ne-a aşteptat cu o masă îmbelşugată. M-am simţit tare bine cu ei, parcă n-ar fi trecut câteva decenii de când nu ne-am văzut! Când să plec văd că-şi scoate portofelul şi-mi să 300 de şekeli şi spune : „ia să îţi dau şi nişte „verzişori”, ştiu că de la Ceauşescu nu veniţi bogaţi.” şi mi-a mai dat 200 de dolari. Am ajuns om bogat în Israel, datorită lui Lori, camaradul din prizonierat.

Acest articol a fost publicat duminică, 12 decembrie 2010 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.