ACUM.TV

Rezultatul alegerilor parlamentare din Republica Moldova din 28 noiembrie nu a adus o rezolvare crizei politice începute imediat după închiderea urnelor în scrutinul din 6 aprilie 2009, nerezultând nici de data aceasta o majoritate clară de 61 de mandate din 101 câte numără Parlamentul de la Chișinău, necesară alegerii Președintelui țării.

Partidul Comuniștilor (PCRM), condus de Vladimir Voronin, a obținut 42 de mandate (cu 6 mai puțin decât la precedentele alegeri repetate, din 29 iulie 2009), Partidul Liberal Democrat (PLDM), al premierului Vladimir Filat, a obținut 32 de mandate (+14), Partidul Democrat (PDM) condus de Marian Lupu, are 15 (+2), iar Partidul Liberal (PL), condus de actualul președinte al Parlamentului și șef interimar al statului, Mihai Ghimpu, 12 (-3).

Un calcul rapid arată că cele trei partide ale fostei coaliții de guvernare Alianța pentru Integrare Europeană (AIE) – PLDM, PDM și PL – au obținut împreună 59 mandate, cu două mai puțin decât majoritatea necesară alegerii Președintelui Republicii.

Comuniștii, care rămân cel mai numeros partid din Parlament, deși au obținut cel mai slab rezultat în ultimii 12 ani, nu renunță la ideea revenirii la putere și practic singura lor opțiune realistă este o alianță cu PDM (partid care este din nou în poziția de a deține balanța puterii), condus de un fost deputat PCRM și președinte al Parlamentului între 2005 și 2009. Problema PCRM este că împreună cu PDM au doar 57 de mandate, fiindu-le deci necesare patru mandate de la PLDM/PL pentru alegerea președintelui.

Variante politice

Ideologic și realist vorbind, e mai ușor ca PLDM-PDM-PL să obțină două voturi “de aur” de la PCRM– în jargon politic chișinăuian – decât PCRM-PDM de a obține patru de la PDM-PL.

Între PCRM și PLDM/PL este o barieră foarte greu de trecut, dată fiind chestiunea identitară – PCRM este un partid românofob, pe când PLDM este un partid pro-românesc moderat, iar PL un partid naționalist românesc, condus de un unionist.

Rămâne partidul tampon PDM, partid pro-moldovenesc, dar nu românofob (cel puțin nu deschis), care ar putea atrage câțiva deputați din PCRM. Deja se vehiculează numele lui Igor Dodon, fost prim-vicepremier în cabinetul condus de Zinaida Grecianîi între 2007 – 2009. Dodon este cunoscut ca un “moderat” în PCRM, deși o vizită pe blogul său îi dezvăluie moldovenismul agresiv și românofob.

Un alt potențial candidat la “trădare” – alt termen uzual la Chișinău (dar folosit și la București) – este deputatul Eduard Mușuc, un fel de Coriolan Drăgănescu al politicii din Republica Moldova. După ce s-a plâns că a fost persecutat ani în șir de regimul Voronin, Mușuc a făcut pasul logic în 2009, după ce a fost debarcat din fruntea Partidului Social Democrat,  și s-a înscris în PCRM, fiind ales deputat la 6 aprilie 2009 pe lista acestui partid.

Au mai fost menționate și numele lui Sergiu Stati și Veaceslav Bondari, doi oameni de afaceri aleși pe listele PCRM, care teoretic ar fi mai ușor de atras de tabăra “pro-europeană”.

Dar PDM, chiar dacă atrage câțiva “transfugi” din PCRM, nu se simte extrem de confortabil într-o alianță cu PL, partid strident naționalist cu accente anti-rusești, fapt confirmat și de refuzul președintelui Ghimpu de a participa la summitul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) de la Astana în Kazahstan, el cerând retragerea militară rusească din Transnistria și apelând și la sprijinul NATO în acest sens.

Iar PDM, spre deosebire de iulie 2009, are un lider de-facto în omul de afaceri Vladimir Plahotniuc, practic finanțatorul partidului, numărul doi pe listă după Lupu, ceea ce constituie o imponderabilă în plus.

Goana după normalitate

Istoria goanei după “voturi de aur” la Chișinău nu inspiră tocmai optimism. De la schimbarea Constituției în 2000 și introducerea alegerii indirecte, de către Parlament, a șefului statului, în trei rânduri – 2000 și de două ori în 2009 – majoritatea necesară de 61 de mandate nu a putut fi întrunită și s-a ajuns la dizolvarea Parlamentului și la convocarea de alegeri parlamentare anticipate sau repetate.

Doar în 2001, când PCRM avea 71 de mandate și în 2005, când avea 56 și a beneficiat de sprijinul a trei partide de opoziție, a putut fi ales Președintele.

Sigur că logică ar dicta refacerea coaliției PLDM-PDM-PL, aflată în câștig de teren politic și cu un bilanț mai degrabă pozitiv al guvernării de un an.

O asemenea coaliție nu ar fi pe placul Rusiei, marele furnizor de energie al Republicii Moldova și fosta putere colonială. Totuși, în ultimul an, deși relațiile cu Uniunea Europeană și România s-au îmbunătățit dramatic, relațiile cu Rusia nu s-au deteriorat în mod proporțional, așa cum este tradiția geopolitică în regiune.

Un aranjament similar celui din vara lui 2009 – Filat premier, Ghimpu, președinte al parlamentului, Lupu candidat la președinție – ar fi în aceeași linie a logicii politice într-un stat normal. Dar așa cum s-a văzut în atâtea rânduri Moldova, cel mai sărac stat al Europei, nu poate fi considerat și unul (încă) normal, din perspectiva logicii democratice.

Acest articol a fost publicat joi, 2 decembrie 2010 la rubrica Republica Moldova.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.