ACUM.TV

Preambul: Liceul Evreiesc Coeducaţional din Cluj s-a înfiinţat în toamna anului 1940 când, în urma aplicării legislaţiei antievreieşti din Ungaria, elevii şi profesorii evrei au fost daţi afară din şcoli. Instituţia susţinută de comunităţile evreieşti ortodoxă şi neologă, având peste o mie de elevi şi un corp profesoral de excepţie,  condus de strălucitul profesor de matematică Antal Márk,  n-a funcţionat decât patru ani şcolari. Ultimul s-a încheiat înaintea sărbătorii de Pesah din 1944, după ocuparea Ungariei de trupele germane naziste şi  începerea „soluţiei finale”. Elevii Liceului Evreiesc Coeducaţional din Cluj au împărtăşit soarta tragică a celor 18.000 de coreligionari din Cluj şi împrejurimi, a celor 160.000 de evrei de pe cuprinsul Transilvaniei de Nord. Au fost adunaţi în ghetouri şi îmbarcaţi în garniturile de vagoane de vite cu destinaţia Auschwitz. Trei sferturi dintre ei, majoritatea din cursul inferior, au pierit în camerele de gazare. O parte însemnată din puţinii supravieţuitori, traumatizaţi de cele îndurate în lagăr şi pierderea familiilor, a părăsit Clujul pentru a se stabili în statul evreu renăscut, ori şi-a căutat norocul în lumea largă.  Întâlnirile foştilor elevi au început să se organizeze din anii 1980 şi, de o vreme încoace, se ţine din doi în doi ani  alternativ la Cluj şi la Shefaym în Israel (ţara în care trăieşte majoritatea lor).

Shefaym – ca o tabără

Dacă întâlnirile de la Cluj sunt impregnate de nostalgia anilor de şcoală care – în ciuda vremurilor sumbre –  erau luminaţi de flacăra adolescenţei, cele de la Shefaym sunt altfel. Aici vara e în toi chiar şi în miez de octombrie, frunzele palmierilor freamătă sub briză, pâlcul de clădiri albe şi forfota vizitatorilor tineri împrumută staţiunii din vecinătatea kibuţului, aerul unei tabere de vacanţă. Elevii veterani sosiţi în ţinute estivale, cu pălării de culoare deschisă şi ochelari de soare, arborează un zâmbet larg şi şăgalnic, asemeni acelui „g” poznaş care a transformat denumirea banală de „Zsidlic” (obţinută prin alăturarea primelor silabe ale cuvintelor („Zsidó Liceum”, adică Liceul Evreiesc în limba maghiară) în „Zsiglic”, pentru a-l personaliza şi a-l purta în suflet toată viaţa, ca pe o medalie lăuntrică.

Fotografie de grup "Zsiglic", Ierusalim 2010

Anul acesta bucuria întâlnirii este cu atât mai mare, cu cât ea fusese anulată din cauza  bolii grave a lui Jenő Karl cel care, alături de soţia sa Ibi – fostă elevă a liceului –  a fost organizatorul entuziast şi devotat al reuniunilor aniversare din Israel.  Jenő fusese preocupat până în ultimele zile de viaţă de reuşita întâlnirii, motiv pentru care George şi Ditta Bishop din Los Angeles şi Judith Mureşan din Cluj s-au hotărât să reia organizarea reuniunii.  Gestul i-a ajutat pe Ibi, văduva lui Jenő, pe fiica şi fiul ei  Hanna Karl-Zimmermann şi Yossi Karl să găsească forţa de a se implica din nou în pregătirea întâlnirii.

Foştii colegi sosiţi din Europa, America de Nord şi de Sud sau de aici, din Ţara Veche-Nouă, se îmbrăţişează cu entuziasm şi lacrimi de bucurie. Fiecare zâmbet şi exclamaţie de recunoaştere, asemenea unei baghete magice, descoperă colegul neastâmpărat sau colega zvăpăiată de odinioară deghizaţi în domni octogenari şi doamne venerabile. Iată-l şi pe cel mai vârstnic participant,  Ernest Meister, elev al primei promoţii şi apoi profesor de sport al colegilor săi. Multiplul campion de scrimă, fost antrenor al echipelor olimpice din România şi Canada, şi-a păstrat ţinuta elegantă şi pasul energic.

Au venit şi „descendenţii zsiglic-iştilor”, copiii şi nepoţii care nu-i însoţesc numai pentru a le uşura voiajul, ci şi din dorinţa de a se împărtăşi din „spiritul zsiglic”.

Amintirile – crâmpeie de istorie

Amintirile depănate relevă întorsăturile incredibile ale sorţii, prin care protagoniştii adolescenţi au scăpat ca prin minune de pe tărâmul morţii, pentru a deveni făuritori de istorie.

În momentul deportării Tomi Kremer avea 14 ani şi ar fi sfârşit în camera de gazare dacă nu ar fi avut norocul să se afle în grupul Kasztner şi să ajungă într-un lagăr care i-a îngăduit supravieţuirea: Bergen Belsen. La sfârşitul războiului a plecat în Palestina şi a participat la războiul de independenţă, numărându-se printre primii luptători Haganah care au eliberat Beer Sheva. Nu împlinise 19 ani când neliniştea şi setea de cunoaştere l-au mânat să părăsească Israelul, abia constituit, şi să plece să înveţe în occident. Student la Universitatea din Edinburgh avea să se îndrăgostească de Lady Alison Balfour, nepoată a renumitului lord al cărui nume este legat indisolubil de renaşterea statului evreu. Delicata soţie a lui Tom, devenită „zsiglic”-istă prin alianţă, descrie castelul bunicilor unde  Lordul Balfour, faimos politician şi premier al Marii Britanii, adora să-şi mănânce cina alături de copiii familiei. Spiritul iscoditor avea să-i aducă lui Tom Kremer împlinirea atât în cariera intelectuală – profesor şi autor de cărţi în domeniul psihologiei, filosofiei şi politologiei – cât şi în afaceri, fiind întemeietorul unei prospere firme de jocuri şi jucării. El este unul dintre cei mai importanţi contribuitori la finanţarea întâlnirilor la care pot participa toţi foştii colegi, indiferent de starea lor materială. Tom Kremer spune că nu face decât să continue tradiţia liceului evreiesc de odinioară, accesibil şi elevilor mai săraci, datorită membrilor înstăriţi ai comunităţii care le achitau taxele şcolare.

Revenit după detaşamentul de muncă la Cluj, profesorul Ernest Meister şi-a continuat un timp cariera didactică, însă curând avea să fie chemat la Bucureşti pentru a antrena lotul naţional de scrimă. Dacă la preluare, România ocupa un loc codaş în ierarhia mondială, în 1956 obţinea primul titlu mondial la juniori, iar mai târziu şi titlurile mondiale la seniori şi senioare. Ernest Meister a introdus în România metoda vârfului de formă în pregătirea sportivilor de performanţă. Peste câteva decenii avea să părăsească România şi, pe lângă antrenorat, să se specializeze şi în kinetoterapie. Spune cu mândrie că la baza succesului său stau atenţia acordată pregătirii fizice în anii de liceu şi orele petrecute în sala de scrimă a Clubului Sportiv Evreiesc „Hagibor” din Cluj.

Eva Harmaty, revenită din lagăr tot la vârsta adolescenţei, a plecat în Palestina înrolându-se în Palmach şi participând la războiul pentru independenţă. Înconjurată de copii şi nepoţi, Eva  le povesteşte colegilor reuniţi la Muzeul Palmach, cum a fost pe câmpul de bătălie .

Edith Balas, soţia cunoscutului economist şi disident Egon Balas – şi el fost elev al Liceului Evreiesc din Cluj –  este de părere că nivelul educaţiei de la „Zsiglic” îl depăşea pe cel al prestigioaselor instituţii de învăţământ pe unde avea să treacă de-a lungul vieţii. Edith Balas, actualmente profesor la universitatea din Pittsburg şi critic de artă, susţine la Shefaym o conferinţă despre arta lui Valentin Lustig. Tematica prelegerii nu este întâmplătoare, întrucât pictorul apreciat pe plan internaţional este fiul doctorului Tiberiu Lustig, absolvent eminent al Liceului Evreiesc din Cluj.

Spiritul Zsiglic

Cele trei zile petrecute la Shefaym au fost de ajuns pentru reprezentanţii generaţiilor a doua şi a treia, sosiţi din ţări diferite şi vorbitori de diverse limbi, pentru a alcătui „o clasă” în care se simt minunat. Şi nu e de mirare pentru că în ciuda diferenţelor de vârstă, pregătire şi preocupări – Danny, fiul lui George Bishop din SUA, Sonya, nepoata lui Vasile Nussbaum (din Cluj), venită din Germania, Luci, fiica Juditei Mureşan din Cluj şi toţi ceilalţi – au primit aceeaşi hrană sufletească: „spiritul Zsiglic”.  Médi Budacsek, fiica lui Akiva Leöb, este foto-reporterul şi operatorul imagine ad-hoc, înregistrând momentele de neuitat şi dăruind câte un surâs blând, celor din faţa obiectivului.  Discuţiile prelungite până noaptea târziu fac să răsune aleile din Shefaym de râsetele participanţilor de toate vârstele.

Ultima după amiază e consacrată vizionării filmului realizat cu douăzeci de ani în urmă, la întâlnirea de 50 de ani de la înfiinţarea liceului. Câte feţe dragi, trecute de atunci în nefiinţă, zămbesc de pe ecranul din care radiază tinereţea celor care atunci aveau…60-70 de ani! Câte feţe dragi îşi zâmbesc în sală, acum la vârsta de…Care vârstă ? De fapt, şoferul autobuzului care îi dusese în excursie la Ierusalim,  şi apoi îi adusese înapoi în aceeaşi seară, după vizita la Muzeul Palmach, a surprins esenţa în câteva cuvinte: „Credeam că la 60 de ani ai încheiat cu viaţa, dar acum îmi dau seama că ea începe abia la 80 de ani!” Discursul nostalgic şi filosofic al Lidiei Vágó şi cuvântarea tonică a lui George Bishop – spiritul generos şi protector al întâlnirilor – sunt completate cu iniţiativele altor vorbitori ai acestei ore de dirigenţie neconvenţionale. Vasile Nussbaum propune un proiect de salvare a cărţilor de rugăciune din sinagoga clujeană, prin răscumpărarea şi dăruirea lor unor adolescenţi israelieni, ca o ştafetă peste timp din partea elevilor liceului evreiesc de odinioară. Akiva Leob nu a fost elev la „Zsiglic”, dar a avut mulţi prieteni acolo  şi participă regulat la întâlniri. De data aceasta vine cu ideea de a utiliza mai eficient şi mai frecvent mijloacele comunicării virtuale, pentru ca legătura dintre colegi să se permanentizeze luminând cotidianul anilor senectuţii. Banchetul – la care se mâncă, se sporovăieşte şi se dansează pe săturate – încheie cea de a 70-a aniversare a Liceului Evreiesc din Cluj, organizată la Shefaym. Participanţii se despart îmbrăţişându-se  cu ochii umezi. Ibi, Hanna şi Yossi – gazde minunate, grijulii şi inventive – le dăruiesc tuturor tinerilor câte un calendar cu imaginea liceului şi a iubitului director de odinioară Antal Márk. Un semn al apartenenţei la familia „Zsiglic”, la „spiritul Zsiglic”, pe care Judith Mureşan l-a definit astfel în discursul de rămas bun: „ Oare ce a determinat apariţia  acestui spirit aproape de neînţeles pentru străini ? Prin ce se explică această coeziune fantastică ? La aceste întrebări e foarte greu de răspuns; probabil sunt mai multe cauze, însă două sunt esenţiale: una legată de funcţionarea şcolii, iar cealaltă de moartea ei.  Această şcoală ne-a transmis valori ieşite din comun, într-o perioadă cumplită: un învăţământ de înalt nivel, cu profesori excepţionali (care, la fel ca şi noi elevii, fuseseră daţi afară de la catedrele lor din cauză că erau evrei) şi petrecerea utilă şi plăcută a timpului liber (cerc de literatură, teatru, orchestră şi echipe sportive). Toate acestea ne-au înzestrat cu un nivel de cultură mai ridicat decât al elevilor din alte şcoli, dându-ne merinde pentru toată viaţa. Dar cel mai important a fost faptul că şcoala a reprezentat o insulă care ne proteja de umilinţele chinuitoare  ale lumii exterioare; la şcoală ne simţeam bine, protejaţi de mediul ostil care ne înconjura. Şi în final, cauza determinantă a coeziunii noastre extraordinare şi a acestor reuniuni cu totul speciale este faptul că existenţa tihnită a familiilor noastre, a şcolii – copilăria noastră – a fost frântă de o tragedie comună: Holocaustul. Cred că acesta este factorul esenţial care a coagulat elevii supravieţuitori ai unui liceu excepţional, într-o singură familie.

Acest articol a fost publicat duminică, 21 noiembrie 2010 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.