Numele meu este Suzana SZOERENY şi am copilărit la Budapesta (ca cetăţean român). Consider ca pe o obligaţie morală să mă folosesc de orice prilej sau ocazie prin care pot omagia memoria unui OM de Omenie, diplomatul Constantin ŢICU – Consulul României la Budapesta (în primăvara anului 1944).
La vârsta de 4 ani am părăsit Bucureştiul – o alegere obligatorie în contextul în care mama mea era grav bolnavă şi necesita perioade lungi de internare. Tatăl şi fratele meu au ramas în România, iar eu am plecat la Budapesta. În 1944 aveam 14 ani şi deja 10 ani de cand locuiam la Budapesta, la rudele mele care m-au crescut.
În 1944 legile naziste erau aplicate cu duritate: am fost evacuaţi din locuinţă şi rudele mele au fost obligate să se mute în ghetou, iar eu (încă legal) am fost găzduită de nişte oameni foarte modeşti, dar cu o inimă largă.
Cam acesta ar fi, pe scurt, tabloul acelor ani. În acest context m-am adresat Consulatului Român de la Budapesta cu o cerere de eliberare a unui document care să certifice că sunt cetăţean român. Pe baza acelei adeverinţe urma să obţin o cartelă de alimente ceva mai convenabilă.. Doamna secretară, surprinsă pesemne de apariţia unui copil singur m-a poftit să revin în altă zi, când pot avea o discuţie cu domnul Consul Constantin ŢICU. M-am comformat şi atunci a început salvarea vieţii mele, fără însă a realiza la momentul respectiv, uriaşa şansă care mi-a fost oferită. Domnul Consul mi-a atras atenţia asupra unor măsuri dure care vor fi luate de autorităţile de ocupaţie germane, naziste (fără să-mi ofere detalii) şi m-a sfătuit să mă întorc cât mai repede în România. Totodată mi-a spus că nu există timpul necesar pentru obţinerea unui paşaport, dar că ar fi posibil ca acesta să fie înlocuit de un certificat de repatriere. Prima mea reacţie a fost un refuz categoric, dar tot dumnealui m-a sfătuit să cer părerea unor persoane mature, responsabile, care înteleg mai bine situaţia, momentul istoric.
M-am resemnat si cu ajutorul rudelor, dar şi a altor persoane au fost începute demersurile pentru obţinerea actelor necesare, a banilor de drum, etc. După întâlnirea de la Consulat, nu l-am mai revăzut pe binefăcătorul meu, nu ştiam nici cum îl chemă, iar oamenii care l-au contactat pe parcursul demersurilor (inclusiv rudele mele) – şi care după război ar fi putut să-mi dea mai multe amănunte – au pierit din păcate, în mod tragic.
Am revenit în ţară, practic în necunoscut, la data de 20 iulie 1944, cu o lună înainte de 23 august, atunci când România nu a mai fost aliată cu Ungaria şi când au urmat luptele şi apoi deportările din Ardeal. Eu în acel moment mă aflam la Arad şi am mai fugit odată din faţa pericolului eminent.
Este mai mult decât evident că fără omenia şi generozitatea domnului consul Constantin ŢICU n-aş fi avut nici o şansă de scăpare.
În timpul regimului comunist din România n-am avut nici o posibilitate de a afla ceva despre salvatorul meu. După 1989 am început căutările şi până în ziua de azi, totul merge anevoios. A durat extrem de mult până am descoperit numele său. Apoi, mi-au parvenit diverse informaţii care atestă faptul că în decursul acelor vremuri crunte a salvat mai mult de o sută de persoane. Am aflat: că în timpul regimului comunist a fost implicat într-un proces politic şi apoi condamnat, că a fost decorat de guvernul Ungariei, că numele său figurează (e menţionat) în cărţi care tratează realitatea acelor ani.
Desigur mai sunt multe de aflat, iar eu voi face tot posibilul să caut noi date pe care să le aduc la cunoştinţa celor, care poate ştiu mai puţin despre o Românie mult mai complexă decât este ea prezentată şi percepută din presă şi alte mijloace de informare.
Aş fi recunoscătoare dacă aş putea afla mai multe de la eventualii lui descendenţi, persoane care s-au aflat în situaţii extreme şi au fost ajutaţi de domnul Constantin ŢICU, sau oricine doreşte să întregească acest portret de persoană providenţială. În ceea ce mă priveşte, cât voi trăi îi voi cinsti memoria şi-mi voi exprima gratitudinea pentru acest OM şi Dipolmat de excepţie, care a fost CONSTANTIN ŢICU.
Prof. Univ. Suzana Szoereny
De curand imi povestea o cunostinta din Israel ca a facut demersuri ca, dupa mai bine de 60 de ani, o femeie din Budapesta, care-o gazduise o saptamana in timpul celei mai crunte prigoane (cunostinta mea avea tot in jur de 14 ani) sa primeasca post mortem titlul de Drept intre popoare. Relatarea doamnei Szoereny vine dupa o perioada la fel de indelungata. Intr-un fel imi pare rau ca acesti oameni adevarati nu au avut prilejul sa primeasca inca in timpul vietii gratitudinea si consideratia cuvenite. Dar e bine ca si acum, dupa o jumatate de veac, lumea afla despre oameni precum Constantin Ţicu. Si m-as bucura daca cineva ar raspunde apelului doamnei Szoereny.