Sunt tentat să nu-i mai cred pe cei care ne vorbesc despre spiritul românesc căruia i se potriveşte ca o mănuşă creştinismul (de fapt, ortodoxismul), la starea în care ne aflăm noi. În „Sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei în mileniul III”, autorul Dan Puric tocmai asta vrea să demonstreze. Că în matricea sufletească a poporului român atitudinea faţă de moarte este una blândă, de resemnare şi împăcare cu moartea.
Credinţa în nemurire a dacilor, liniştea “în faţa morţii” este ştiută. Din acest punct de vedere s-ar putea spune, aşa cum sugerează şi Dan Puric, că atunci când a venit peste noi creştinismul ne-a găsit aproape pregătiţi sufleteşte. Dar a luminat creştinismul acest popor, ce a adus el bun?
Aşa cum spunea părintele Dumitru Stăniloae creştinismul românesc, instaurat paşnic, a fost unul de dor şi de taină. Remarca de bun simţ a marelui om de spirit, în care eu personal cred, nu mă poate opri însă să nu observ că această latură ”de dor şi de taină” a creştinismului întronat pe meleagurile noastre nu prea a fost comună şi altor popoare. S-ar putea zice că poporul român a apărut în istorie în paralel şi chiar prin simbioză cu creştinismul ortodox. Suprapus practic peste teismul solar existent, creştinismul a pătruns mai ales cu sensul său bizantin, lăsând totuşi nealterată o parte din componentele religioase ale acestui neam.
Afirmaţia lui Husserl: ”câtă aparenţă, atâta fiinţă”, invocată în studiul lui Dan Puric, este într-adevăr una esenţială, dar ea se referă la cu totul altceva decât la viaţă şi la moarte. De aceea, ea nici nu are vreo legătură cu răspunsul ţăranului român, cum că “Viaţa-i viaţă, dar şi multă nălucire în jur”, care reflectă aproape exact filozofia românului despre viaţă. Viaţa este un chin, ce mai contează restul? Acesta este un prim sens al rostirii pline de încărcătură a ţăranului român. Nălucirea, într-o accepţiune mai largă, poate însemna şi taină, dar sensul exact este acela că viaţa nu i se oferă românului dreaptă, aşa cum ar vrea-o el, cinstită şi curată, aşa cum şi-ar dori el să fie, ci ca o dezordine perpetuă care îi tulbură des liniştea mult râvnită.
Calitatea de ”înţelepciune duioasă” a poporului român este probabil adevărată, dar nu cred că are legătură cu împăcarea în faţa morţii, cu acceptarea acesteia ”ca o curgere”. Nu creştinismul a indus această însuşire poporului român, ci suferinţa. Suferinţa i-a conturat profund atributele de resemnare, de acceptare a vicisitudinilor vieţii, uneori extinse până la laşitate.
Îmi amintesc bine de lecţiile de istorie din şcoli când mereu era subliniat faptul că acest popor a fost dintotdeauna paşnic, şi constatasem chiar şi singur că nu prea ne-am implicat, ca naţiune, în războaie de cotropire. Poate acestea s-au întâmplat pe vremea traco-dacilor, aşa cum atestă azi unele dovezi, dar aproape deloc după ce a venit creştinismul peste noi. În schimb, istoria ne demonstrează că aproape toate celelalte popoare au avut această îndrăzneală, unele chiar au venit peste noi şi ne-au cucerit şi recucerit sute şi sute de ani la rând. Şi cu ce ne-am ales? E clar că din asta nu rămâi cu altceva decât cu resemnarea, decât cu filozofia împăcării cu chinul şi moartea.
În concepţia filozofică a poporului român pe primul loc este pus sufletul. În spaţiul mioritic moartea este o resemnare, dar cauza acestei resemnări este nu o credinţă nestrămutată, ci o consecinţă a chinului prelungit. Să ne referim aici şi la faptul că folclorul autohton ne oferă el însuşi numeroase argumente categorice în acest sens. La nici un alt popor nu întâlnim atât de pregnant cântecul de dor, de jale, de durere, de haiducie, de înstrăinare, blestemul, bocetul, descântecul, doina ş.a.
În studiul citat Dan Puric recunoaşte că: ”Existenţa poporului român a fost marcată tot timpul de pericolul dispariţiei sale din istorie”. Din păcate, constatarea că nu groaza i se întipăreşte românului în faţa morţii, ci o “decentă împăcare”, nu reprezintă nimic nou. N-am cum să cred în defetismul românesc, şi nici nu pot să pun deoparte argumentele raţionale care conduc la o altă concluzie. Dispreţul şi indiferenţa sunt caracteristici pe care le vedem clar astăzi, şi dacă ele nu s-ar manifesta şi nu le-am simţi pe propria noastră piele, poate că nici n-am crede că există. Dar cum să nu crezi în aceste “vocaţii” pe care le vezi, le simţi şi le trăieşti “în direct”?
Însuşi finalul bocetului din zona maramureşului citat de Dan Puric invocă o dovadă a saţietăţii vieţii în suferinţă a românului: “Că eu lumea mi-am urât / Mi-e dor numai de Mormânt”.
Tocmai am primit de la un prieten care locuieşte în Canada câteva din memoriile sale de prin zona Olteniei. Îmi mărturisea că bunica lui, o femeie muncitoare de la ţară, săracă de-a binelea şi cu mulţi copii, în preceasul morţii a pus mai întâi mâncarea la foc apoi a cerut să fie îmbrăcată în straie de moarte.
În aceste coordonate, întrebarea românului “Dacă există viaţă înainte de moarte” este una aproape firească, ea referindu-se la traiul crud de care are parte în timpul vieţii, la chinul vieţii şi nu la sublimul ei. Reprezintă, într-adevăr, aşa cum observă şi autorul studiului, “sensul vieţii şi al morţii” al acestui neam. În mod paradoxal, la români viaţa se întunecă şi moartea se luminează, şi nu invers. Avem astfel de-a face cu o înspăimîntătoare “inversare ontologică fără precedent la alte popoare”.
Nu pot fi de acord cu cei care susţin ideea că ispita materială nu există la români. În basmul ”Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, Făt-Frumos cere tatălui său nemurirea în loc de bogăţie, dar această invitaţie este atât de rară în literatură, atât în cea orală, cât mai ales în cea cultă! Putem oare considera această rugăminte ca pe o invitaţie ce s-ar putea constitui într-un argument solid pentru a susţine o atare însuşire a acestui neam, aceea de dezinteres faţă de tentaţia materială? Acest atribut nici măcar nu este adevărat, căci simţim cu toţii azi cum se manifestă din plin.
Dorinţa de nemurire a lui Făt-Frumos, deşi se dovedeşte până la urmă inutilă, este privită ca ”o îndrăzneală creştină, nu o obraznicie”. Ea poate că are păcatul că este excepţie şi nu regulă în tradiţia filozofică a acestui neam. Poate nu întâmplător ideea comunistă a egalităţii impuse în faţa tentaţiei materiale mai prinde uneori aripi chiar şi azi, mai ales că nu contrazice într-atât de flagrant principiul creştinismului.
Paradoxal, românii nu acceptă nici un conducător, deşi asta e ceea ce le-a lipsit cel mai mult de-a lungul unei istorii de două mii de ani. Aventurile transhumanţiale, de pildă, nu aveau nimic în comun cu ideea unui stăpân al omului. De altfel, poţi să-i numeri pe degetele de la o singură mână pe conducătorii cu adevărat stimaţi de acest popor.
Constantin Noica ne-a vorbit despre ieşirea “din Fire în Fiinţă”, dar să ne amintim că tot el este cel care a observat că la români nu există nici un sinonim pentru cuvântul “devenire”, ceea ce ar echivala cu faptul că niciodată acest neam nu a fost interesat de sensul acestei filozofii, cea a devenirii. Iar sesizarea lui M. Vulcănescu referitoare la faptul că poporul român trăieşte esenţial în virtualitate şi numai în cazuri extreme iese în istorie este şi ea un argument în plus pentru ideea resemnării la români.
Celebrul vers eminescian ”Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” poate fi o lecţie fundamentală a creştinismului cu privire la învăţarea muririi. Dar, prin simpla citare a acestui vers singular am putea înţelege, într-o accepţiune obişnuită, că avem de-a face cu un ţipăt sfâşietor şi penetrant, care trimite la o sete de nemurire. Dar nu trebuie uitat sensul întregului poem, “Odă în metrul antic”, din care face parte versul. Sensul real este unul plin de simboluri sugestive ale suferinţei, ceea ce ar justijuca pe deplin şi această învăţătură a morţii. Este o invitaţie de a medita profund asupra morţii, tocmai ca să regăsim adevăratul sens al vieţii. Să nu neglijăm şi faptul că primul vers din poem a suferit mai multe variante, iar acestea ne-ar putea dezvălui într-un fel semnificaţia pe care marele poet al românilor a intenţionat să o cuprindă.
Dar şi acest exemplu se poate constitui, din experienţa mărturisită de poet şi revelată ca atribut esenţial al poporului din care el însuşi făcea parte, într-un argument pentru a susţine ideea de împăcarea în faţa morţii a românului şi acceptarea ei cu prea multă uşurinţă. De altfel, este mai simplu să întrevezi în acest vers substanţa acestui argument decât, de pildă, revelaţia tainei morţii drept cale de renaştere în spirit.
Spirituala trudă telurică dusă până la culmi de suferinţă, îi trezeşte românului dorinţa de abandonare. Când eşti tânăr moartea ţi se pare atât de departe, încât îţi este imposibil să te gândeşti la ea cu adevărat. Însă pentru un spirit chinuit, fie el tânăr şi plin de vitalitate, viaţa clădită pe eşafodajul durerilor şi loviturilor de tot felul devine derizorie şi chiar insuportabilă.
Aş aminti aici şi un proverb japonez care spune: “cine moare înainte de a muri, nu mai moare atunci când moare!”, care face trimitere la aceeaşi idee. Mulţi se retrag din faţa suferinţei, mai ales când nimic din dulceaţa vieţii nu se întrevede.
Înspre bătrâneţe simţim că murim, trăirea în limitele strâmte ale cărnii poate deveni absurdă. Moartea începe să pară plină de voluptate, o voluptate din care îţi vine să guşti, cu toate că asta te face să simţi că mori. Conştiinţa caută un sens morţii şi începe să se obişnuiască cu ideea esenţialităţii ei. În faţa îndoielilor de tot felul devenim conştienţi de faptul că propriile vise sau aspiraţii ne pot aduce în faţa morţii.
În fine, în acelaşi studiu se vorbeşte şi despre faptul că matricea aceasta creştină dezvoltată până în ultima celulă a românului nu s-a grăbit să semneze în istorie, ci să asigure dăinuirea. În plus, există cumva o genă a acestui popor care ne-ar ajuta să reînviem de fiecare dată, precum pasărea Phoenix din cenuşă. Argumentul suprem invocat în spiritul acestor idei ar consta, vezi doamne, tocmai în nenorocirile care s-au abătut asupra noastră prin teroarea comunistă. Nici un cuvânt însă despre faptul că o parte semnificativă a acestui popor a aplaudat aşezarea ciumei comuniste pe pământul sfânt al său, a îmbiat-o şi i-a conferit chiar grad de statură perfectă. Se uită că au existat trădători şi iude peste tot, vreme de cincizeci de ani şi nici astăzi călăii de atunci n-au dispărut. Se trece cu vederea faptul că deasupra acestui popor nu a existat atunci un Dumnezeu şi nici credincioşii şi slujitorii lui n-au fost deloc pe aproape.
România este comparată azi cu un copac uscat care şi-a pierdut frunzele. Ne-am liniştit la gândul că cea mai recentă cruzime a omului asupra omului a existat nu numai la noi, ci şi în tot ghetoul estic. Ne-am resemnat uşor şi am fost îndrumaţi să iertăm şi să nu ne mai aducem aminte.
Mântuirea o aşteptam şi atunci, şi acum, de la americani. Ei ar fi trebuit să vină şi să ne salveze de propria noastră mutilare trupească şi sufletească. Nu cumva, mai degrabă, în creştinismul nostru estropic, nu este vorba de o fabricare de sensuri, ci de o bulversare a acestora? Sensurile existau, se aflau în noi, ele ne-au fost date demult, dar noi ce-am făcut din ele? Nu cumva ţara aceasta este creştinată doar în obiceiuri, în gestică, dar nu şi în suflet?
Nu istoria a murit, nu a devenit ea din ce în ce mai violentă, mai arogantă, mai necruţătoare şi mai perversă. Istoria doar nu este scrisă. Se trăieşte întru minciună, întru sfidare, întru păcat.
Suferinţa oamenilor s-a mărturisit şi s-a ridicat în rugăciuni pure către Dumnezeu şi s-ar părea că disperatul apel al românului nu a fost înţeles. În aceste circumstanţe, nu este cumva vina noastră că poate nu suntem chiar creştini adevăraţi? De unde această nezdruncinată şi permanentă afirmaţie că suntem buni creştini? Dacă nu din trufie şi aroganţă, atunci din ce? Adevărata credinţă nu se dezvăluie, nu se mărturiseşte, nu se strigă în gura mare, ci se practică. Iar aplicarea ei se face în suflet, nu în gesturi şi vorbe. Numai cei fără de Dumnezeu ne cer să iertăm, în numele credinţei, aproape orice. De fapt, ei pretind să-i iertăm tocmai pe cei care păcătuiesc permanent. Iar noi perpetuăm această trudă fără să ne pese de ce se întâmplă mai departe cu noi.
Este adevărat că sfinţii noştri din puşcării n-au fost canonizaţi, în timp ce miliţianul a devenit azi om modern, lepădându-şi în grabă haina comunistă pentru una capitalistă. Dar nu prea întâlneşti în această ţară spirite înalte care să-i înveţe cu adevărat pe oamenii de rând cum să fie izbăviţi de chinul lor zilnic. Ba, dimpotrivă, omul de rând este trimis către credinţă oarbă, către supunere, pentru el sunt născocite tot felul de exemple de suferinţă exemplară, de sacrificiu, de renunţare, şi niciodată nu sunt îndemnaţi la implicare.
Astfel că, leacurile preferate de români pentru suferinţă sunt analgezicele şi lamentaţiile. Iar resemnarea este o opţiune aproape ideală, chiar şi în faţa morţii. Creştinul român a fost îndrumat să-l roage pe Dumnezeu să mântuiască lumea şi pe el. Însă, nu mai degrabă ar trebui să pună umărul la acest efort de încreştinare veritabilă atât de mult hărăzită?
Petre Rău
L-am ascultat de multe ori pe Dan Puric. Minunat orator. Cuvinte mestesugie, bine ritmate, cuvinte ce treptat invaluie sala cu o vraja in care ai senzatia ca ..”Asa este domnule! Asa este… ce bine spune”…Cand ajungi acasa si iei din biclioteca o carte precum cea a lui Eliade: “Profetism romanesc” (1935) http://www.scribd.com/doc/2292985/Mircea-Eliade-Profetism-romanesc-vol-1 incepi sa simti cum vin din istorie, niste fire ce leaga si definesc abilitati, lipsuri, proprietati mentale si sufletesti… pe care uneori le recunosti si in tine (daca ai curajul sa te uiti caci, la drept vorbind, de cele mai multe ori nu nu ne place ce am putea vedea la propria persoana asa ca mai bine ne uitam la …Celalalt)…Sunt fire si fibre ce inlatuie, ce vin de departe, mult mai departe decat din ultimii 50 de ani… In carti, ele vin prin Cuvinte… cuvinte ce asociaza stari, declanseaza trairi… bat la o POARTA ce poate genera o nedumerire in care EU-l trebuie sa ia la un meoment dat o decizie … Adevarate sunt oare vorbele? Aduc ele in fata judecatii mintii o “nalucire”? Sa fie o fantasma a insusi jocului de cuvinte?
Cand ma duc din nou in biblioteca si iau scrierile lui Goedel, vad si inteleg ca orice “abordare formala este incompleta”. Altfel spus, exprimarea logica, bazata pe “fragmente”, pe structuri si relatii (limbaj natural sau artificial) este inadecvata pentru a decide daca o anume afirmatie este adevarata sau falsa. Sau, si …mai alfel spus, la orice nivel intelectual ce se exprima doar “structural”, va apare o afirmatie asupra careia nu va putea decide privind calitatea de a fi adevarata sau falsa. Paradoxul, dilema, limita ….ceata gandirii toate aste sunt cuprinse in insusi mecanismul gandirii logice ce opereaza principial formal, structural…
Cand leg cele doua curente de gandire si ma uit nepatimas le ceea ce ele incearca sa comunice, imi aduc aminte de discutiile minunate cu Parintele Galeriu, discutii legate de vederea inteligibila si vederea duhovniceasca, de limita Mintii si nemarginirea Inimii… Imi aduc aminte de ceea ce el m-a invatat: sa deosebesc filozofia teologica de teologia autentica (traita si nu comentata, analizata), ce nu poate fi decat interna, personala. Tot el mi-a “deschis ochii” sa inteleg rugaciunea Inimii, sa trec dincolo de cuvintele ce sugereaza ceea ce acum afirm: faptul ca Mintea …MINTE in timp ce Inima STIE… Rabdarea si bucuria din cuvintele lui mi-a deschis o usa in care gandirea rationala de cercetator stiintific s-a “topit” in “Cunoastere” nemijlocita, personala, lamurindu-mi o seama de dileme: adevar sau ADEVAR? Cercetare sau Credinta? Si asta dincolo de dispute sau dezbateri…
In exterior, caut invarianti intr-o lume in fluctuatie, caut rational sa inteleg un univers fizic pentru a-mi face traiul mai usor pe acest pamant… Avem in fata ochilor fizici, a simturilor, un univers care se lasa explorat, care se cucereste treptat prin formulari de ipoteze si validari empirice, in care primeaza ceea ce este COMUN, REPRODUCTIBIL, OBIECTIV…(stiintific). Un univers ce se deschide vederii inteligibile asa cum Cercul isi dezvaluie misterul in celebra sa consanta PI. Intentionalitatea ce anima Mintea in aceasta cautare este de a cerceta, a diferentia, a numi, a cataloga, si asta in primul rand prin capacitatea inascuta de a COMPARA … pargie fundamentala in cunoastere dar periculoasa pentru Spiritul omului, ceci aplicata in afara acestui spatiu de studiu, cel al universului fizic, devine insasi cauza capcanei in care ne scufundam zilnic, fara sa simtim macar…
Mai mult vs. mai putin… Mai mare-mai mic, mai colorat…mai stralucitor, mai usor, mai … Si asa incepe un drum de fragmentari nesfarsite, util in gasirea de noi proprietati ale Materiei (de la floare …la atomi …si cuarci… de la parfum la Soare, galaxie ….) dar fundamental gresit in marea aventura a descoperirii SINELUI… a identificarii asa cum spuneau Sfintii Parinti, a formarii “vederii duhovnicesti”… vedere ce nu implica intentionalitatea gasirii…ci Contemplarea … stare aparent paradoxala pentru Minte, in care mintea isi inceteaza aceasta functie esentiala. Nu Mintea proiecteaza asupra realitatii ceea ce stie (uite o floare, zambila, radacina, funze, floare, substante volatile, aromatice, enzime, celule, …) ci Mintea tace cuminte si primeste “soaptele” universului ce se destainuie si comunica dincolo de cuvinte, celui ce stie sa ASCULTE, Misterul prezentei sale in acest univers (Rostul si Noima lucrurilor vazute si nevazute ale Universului VIU)… Sunt soapte dedicate numai EU-lui, individului, acelui fragment UNIC ce este se ascunde in fiecare, si care nu are nevoie de a fi Bun sau Rau, Adevarat sau Fals caci el ESTE…
Cand ma uit la cele de mai sus, imi dau seama ca s-au definit doua atitudini, doua “drumuri” ce duc in locuri atat de diferite… “Macazul” ce le separa este Intentionalitatea …
Cand VREAU sa vad “corpul” Universului, cercetez, analizez, compar, abstactizez… caut invarianti, legi (anatomie si fiziologie)… deci i-as pune unui student: nu crede ce iti spun eu …cerceteaza, vezi daca dincolo de legea lui Ohm mai este ceva… ce poate mi-a scapat (si sigur este ceva de gasit caci, sub presiunea mintii, universul se fragmenteaza la nesfarsit… o structura “fractala” ce pare ochiului neavizat mereu diferita… atragatoare…)
Cand vreau sa ma descopar pe MINE, sa imi gasesc ROSTUL, MENIREA, Sinele, atunci nu mai caut nimic, inchid vederea sensibila, inchid vederea inteligibila, opresc fabrica de dorinte, pareri si ganduri si astept cuminte o clipa de UIMIRE, de NOU, de inefabil ce isi va gasi mai apoi ROSTUL in viata de zi cu zi …Studentului i-as spune atunci: Crede… nu cerceta, fi doar ATENT, nu filtra ceva de gasit cu mintea ta … lasa ca Necunoscutul (nagualul lui Castanieda) sa te “impresioneze” … iar acesta te va uimi, o va face cum numai El stie, intr-o limba fara de cuvinte, si mai mult, extrem de personala, dedicata unicitatii sufletului….
Cele doua drumuri nu sunt unul bun si unul rau caci impreuna formeaza o “pulsatie” ce anima Omul…
Asa cum lumina este si Unda si Corpuscul, iar cele doua proprietati se deconspira in functie de “intrebarea” pusa de experimentator (de constructia experimentului) tot asa vederea inteligibila si cea duhovniceasca se evindetieaza in functie de intentia celui ce exploreaza VIATA.
Ca si o umila concluzie, sa lasam vorbele, atunci cand dorim cu-adevarat sa patrundem misterele credintei, si sa ne permitem o clipa de tihna, de ATENTIE, de ne-judecata, de ne-cautare … de Contmplare…Apoi vom mai vedea….
Domnule Florin Munteanu,
Recunosc că sunt complet depășit de acest ecou din care nu înțeleg mare lucru, dar eu cred că dacă România și românii o duc așa rău este și datorită faptului că oameni ca Dan Puric au așa mare succes, oameni care vorbesc mult și îndeamnă, în cele din urmă, la contemplație, nu la acțiune pragmatică. Ca să nu mai vorbesc de influența nefastă a național – ortodoxismului pe care, parcă, așa înțeleg eu, îl promovați în acest text (nu că autorul articolului ar face altceva).
Domnule Petru Clej,
Imi pare tare rau daca s-a inteles asa ceva din textul meu (sau mai bine zis ca nu s-a inteles mare lucru). Este o evidenta lipsa de experienta intr-o abordarea jurnalistica. In primul rand nu am competenta de a promova national-ortodoxismul (mai mult, nu cred ca ortodoxismul ar fi national ci universal), caci sunt mult prea implicat in realitatea pragmatica,fiind si inginer si antreprenor; printre putinii care au infiintat in Romania un institut de cercetare privat (www.complexity.ro). Incercam doar sa sugerez ca intre Dezbatere si Disputa, intre a vorbi in Cuvinte (in orice domeniu) si a Intelege ceva din aceasta realitate, dincolo de a fi doar un simplu executant, eventual bine platit, sunt diferente ce merita atentie.
Mai incercam sa sugerez, printre cuvinte, ca ingineria de azi nu inseamna doar „roti dintate” – pe care le-am tot studiat la facultate ci si biomateriale, oscilatoare haotice si comunicare prin „haos”, rezonanta stochastica, antene fractale, retele neurale… toate in fond aplicatii pragmatice ale unei noi paradigme numita: Stiinta Complexitatii (http://www.complexity.ecs.soton.ac.uk/ ). Tot printre randuri incercam sa sugerez ca se produce un transfer de valoare, de la productia tangibila la cea nontangibila, de la produs la proiect, de la imitare la prototipare (ideea si gandirea incepe sa aiba o pondere din ce in ce mai mare in valoarea adaugata, iar creativitatea cere Intuitie, nu Imaginatie, un „fler” de a vedea ceea ce altii nu vad, abilitate ce se dezvolta altfel decat prin repetitie si invatare… contemplarea nu inseamna pasivitatea Mintii in nici un caz http://en.wikipedia.org/wiki/Lateral_thinking) … Aceste schimbari de „viziune” in piata pot fi oportunitati deosebite pentru cel ce stie sa le veda…
Doream sa spun ca, si in Romania simtim ca lumea se schimba… ca am putea fi parteneri in initierea unor directii noi, ca am avea impreuna sanse de a valorifica un potential ce se dezvolta unde nici nu te gandesti… Avem un avantaj deosebit: putem sa comunicam in limba materna… trebuie doar sa abordam si alte subiecte decat cele de a ne critica… sa cautam exceptiile si nu sa accentuam continuu diferentele ce ne separa cultural (?) sau spatial… Cred ca ar fi pacat sa nu trecem odata, dincolo de bariera Cuvintelor…
In final, mai incercam sa spun ca in fond, realitatea se misca prin valorile de exceptie si nu prin mase…manipulate sau nu… iar valorile autentice stiu sa se recunoasca, oriunde si din orice cultura ar proveni…
Domnule Munteanu,
„Universalitatea ortodoxismului” (de fapt a ortodoxiei), mi se pare o contradicție în termeni, dată fiind autocefalia pe principii naționale care leagă în mod inevitabil Biserica de națiune. Iar înapoierea actuală României se datorează în opinia mea și ortodoxiei propăvăduite, între alții, de demagogi precum Dan Puric.
Am o curiozitate, când vă adresați familiei și prietenilor, tot așa le vorbiți – ” printre randuri incercam sa sugerez ca se produce un transfer de valoare, de la productia tangibila la cea nontangibila, de la produs la proiect, de la imitare la prototipare”?
Bravo – Bravo- Bravo pentru articol !!!
Sa speram ca idea articolului este/ va fi interiorizata ! Spun :’sa speram’ pentru ca mesajul arunca manusa in fata celor avizati !!! Sa ‘o’ ridice, inseamna sa dea dovada de indrazneala, initiativa,spirit critic, originalitate, curaj si dirzenie !!!
Iar celor care sint ahtiati de Puric, un sfat: reflectati, CINE / CE se cistiga daca multimea urmeaza cuvintele mieroase ale lui D.P.!!!
Inca odata Chapeau !!
Multumesc, Juliana! Exact asta a fost pozitia mea fata de prea des invitatiile la „supunere” ale lui Dan Puric. Am mai intalnit pozitii pro si contra, unele foarte interesante, dar mereu ma bucur atunci cand vad ca si altii gandesc ca mine! Tocmai pentru ca am dorit cu tot dinadinsul sa provoc o discutie serioasa pe aceasta tema, incep sa simt si sa receptez multe argumente in favoarea indubitabilului ca oamenii pot avea multe in comun fara macar sa fie constienti de acest adevar. Si asta in acelasi timp cu faptul ca, cu prea mare usurinta, unii reusesc sa judece gresit multimile de oameni care si-au conturat un destin, invocand merite din te miri ce.
Inca o data, multumiri!
Salut raspunsul d-lui Petre Rau, pe care sper sa-l vad „recidivand” cu materiale in ACUM si participand la dialogurile noastre, prin care exact asta facem: identificam zone comune de gandire si fapta.