India nu lasă pe nimeni indiferent. Dacă trăieşti în acest spaţiu suficient de mult, lentoarea de aici, percepţia cu totul particulară a timpului, spaţiile enorme pe care trebuie să le traversezi de fiecare dată, imprevizibilitatea vieţii cotidiene, absurdul ca ingredient natural al existenţei, paradoxul şi amestecul de normalitate şi aberaţie birocratică, toate acestea modifică ceva în structura internă a fiecărui individ. Nu vorbesc aici de turiştii care vin în India pentru două-trei săptămâni. Ei mimează de cele mai multe ori o „înălţare spirituală” pe care presupun că ar trebui să o găsească pe străzile indiene. Ştiu cazurile unor turişti care, întorşi în ţară, şi-au înlocuit icoanele ortodoxe din casă cu fotografii ale unui guru în viaţă. Există, de asemenea, suficienţi indivizi care, după paisprezece zile, întorşi în propriile ţări, îşi construiesc o gestică fals-profetică, comportându-se de parcă ar fi trăit revelaţii profunde. India a înţeles acest fenomen şi se comportă ca atare. Există pieţe în care se pot achiziţiona haine pe care europenii le consideră indiene, există restaurante care oferă consumatorului mâncare despre care acesta crede cu tărie că trebuie să fie indiană, există ghizi care oferă turistului ocazional informaţii care „sună” a poveşti indiene. Toată această categorie de cetăţeni ai planetei devine brusc, după un sejur în ţara lui Mahatma Gandhi, una specializată în „indianistică”. Motiv pentru care, căutând pe internet materiale despre India sau privind documentarele difuzate pe diferite canale tv, se pot culege atâtea idei contradictorii încât bietul căutător de informaţii devine confuz. Adevărul, relativ şi el, ca orice adevăr care vrea să acopere un subiect atât de vast, este că despre India nu se poate vorbi decât la nivel subiectiv. India este sumă de experienţe personale generalizate după mai mica sau mai marea pricepere a celui care decide să facă asta. Singura relativă abordare nesuspectabilă în totalitate este aceea a cercetătorului care vorbeşte despre filozofia Indiei, despre spiritualitatea ei tratată „ştiinţific”, adică despre trecutul ei. India prezentă nu poate face obiectul unor adevăruri ultime, a unor sentinţe definitive… Turistul ocazional primeşte din partea Indiei o pilulă placebo şi atât. Pentru că o plăteşte atât de scump şi pentru că e atât de diferită de orice pilulă similară inventată vreodată, ea este, evident, şi mai eficientă decât toate celelalte. Eliade a simţi şi el, şi nu o dată, această dualitate a Indiei, mărturisind în cartea sa, „India”: „Răzvrătirea împotriva celor cari cunosc India din hotele şi automobil — e zadarnică, e stupidă. Citesc spusele lor şi mă înspăimânt ; pentru că, înapoia rândurilor dulci ca o reverie pastorală, eu întrezăresc acele icoane de primăvară bengaleză pe cari statisticile nu le menţionează, iar fotografii le evită”.
Există, însă, o transformare lentă, petrecută în ciuda oricărei opoziţii, o transformare care se exercită cu forţa picăturii chinezeşti, secundă de secundă, asupra celui ce rămâne un timp îndelungat în India. În primul rând, calmul şi varianta sa mai sofisticată, dar cu mult mai necesară, toleranţa… La început, te revoltă atâtea lucruri pe care le vezi, le auzi, la care participi zi de zi într-un fel sau altul. Te exasperează aroganţa indienilor care consideră azi că o sumedenie de simboluri şi valori europene au fost pur şi simplu împrumutate din India. Mai apoi se instaurează plenar un soi de indiferenţă pregătitoare: treci pe lângă elefanţi, ocoleşti balega de vacă, ignori muştele care ţi se aşează pe faţă, înregistrezi doar pasager un accident de maşină sau un om prăbuşit în stradă, nu mai tresari violent când în imediata ta apropiere vreun indian eructează sau flatulează violent… E o deficienţă de… umanitate, a unui tip de umanitate la care te-ai raportat până atunci. E debutul unui întreg proces. Nu e cinism în formă pură, ci conştientizarea faptului că numai un arogant incorigibil şi-ar putea imagina că poate schimba ceva. Mai apoi, India vine din ce în ce mai aproape de tine, nu prin yoga, nu prin sumedenia de guru cu pretenţii spirituale mult exagerate, nu prin religie, ci prin implacabila ei realitate de zi cu zi, prin imposibilitatea de a găsi liniile-forţă, imuabile care guvernează această societate. Te poţi împotrivi şi aceasta este cea mai de bun-simţ reacţie. E, totuşi, inutil. Un singur individ, oricât de bine construit ar fi el, nu se poate opune unei ţări cu o asemenea istorie, cu un asemenea trecut, cu o asemenea obsesie a gigantismului. Percepi apoi că centrul lumii tale de dinainte de venirea în India era unul în integralitate fals. Vieţuirea într-un ţarc suficient de mare încât să poată fi considerat reprezentativ chiar şi pentru lumea de dinafara ţarcului ţi-a dat iluzia că valorile tale, regulile lumii tale, normele de comportament trebuie să fie, nu-i aşa, universale! Iluzie!!! De aici până la toleranţă mai e un singur pas, uşor de făcut. Înveţi că a judeca oamenii conform unei grile predefinite e o eroare. Bine, poate că asta ştiai, teoretic, şi înainte. Însă e o mare diferenţă între toleranţa asumată ca un fel de „modă”, un fel de manifestare a corectitudinii politice şi cea pe care o asumi interior, din proprie convingere.
Nu sunt excluse, desigur, nici incidentele de parcurs. India te înfurie teribil, te contrariază până la disperare, te obligă să devii acid, insuportabil, dur, nedrept, inconsistent, gregar… Îţi trăieşti insomniile şi agresiunile uneori fizice la care te supune acest mediu cu o naturaleţe şi o lipsă de tragism alarmante pentru cei care te observă din exterior. Odată cu trecerea lunilor şi a anilor ceea ce rămâne e acceptarea lucrurilor pe care nu le poţi înţelege şi renunţarea la a diseca obiectele, sentimentele, ideile. Pentru unii, asta e sinonim superficialităţii. Când, însă, procesul prin care ai ajuns aici e atât de dureros fizic şi nu numai, când el e efectul unor experienţe care zdruncină la nivelul eului profund, nu cred că poate fi vorba de superficialitate. Aceasta se naşte tocmai din lipsa procesului, din arderea etapelor, din schematizare şi generalizare. Iar India pur şi simplu nu te lasă să faci asta. Cu condiţia de a trăi atât suficient de mult încât să conteze.
Multumesc autorului pentru aceasta serie de articole fantastice! Nu am putut sa nu ma posomorasc citindu-l, dezamagit, tulburat, de contrastul dintre o realitate si propriile mele clisee colectionate.
Unele din invataturile si concluziile seriei de articole despre India debordeaza in afara zonei geografice vizate:
„numai un arogant incorigibil şi-ar putea imagina că poate schimba ceva”