Din toate cât
e mi-ai lăsat, nu pot alege nimic.
Casa e mare, e drept,
Dar suferă de sindromul de singurătate
Pe la ferestre, pe la uşile prea înalte.
Mă simt în ea ca un tuareg pitic
Într-un templu pierdut în deşert.
Argintăria, mobilierul, maşina chiar,
Poartă blazoane care nu-mi aparţin;
Mă obosesc, mă sugrumă.
Nopţile mi se par triste, prea lungi.
Aş fi preferat filele acelea mâzgălite în grabă,
Despre iubire, despre cer, despre flori,
Despre o fată cochetă.
Ţi le citeam de ziua ta seara, la gura sobei,
În faţa farfuriei cu nuci şi a sticlei cu vin,
Desculţi, întinşi pe mochetă.