ACUM.TV

Preambul: Povestea cumplită a încercărilor acestei supravieţuitoare a ghetoului din Ismail şi a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka şi Golta, am ascultat-o într-o după amiază de septembrie, într-un apartament din Bucureşti, cu atenţia încordată la maximum. Lida Burihovici Havas – o femeie fragilă, aproape nonagenară – mi-a  relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele şi violenţa acceselor de tuse care îi întrerupeau şirul vorbelor. Se oprea, bea câteva înghiţituri de lapte şi apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră.  „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-şi mai tortureze trupul firav scuturat de tuse şi sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, pentru că trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape şoptit înainte de a-şi relua povestirea. Datoria mea este să transcriu depoziţia ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist şi contestat de negaţioniştii zilelor noastre.

Ultimele zile senine

A.G.: Spuneţi-mi câte ceva despre familia dumneavoastră, despre viaţa dinainte de deportare

Lida Burihovici Havas: M-am născut în 22 ianuarie 1921, în oraşul Galaţi. Tatăl meu, Srul Mihalovici se născuse în Basarabia, la Ismail, iar mama Malca Mihalovici, la Galaţi. Bunicul meu dinspre mamă avea trei prăvălii şi multe apartamente la Galaţi   şi făcea parte din lumea bună a oraşului. Pe vremea aceea bunicul adusese pian pentru fetele lui, tocmai de la Viena. Mama făcuse o mezalianţă cu tata, pentru că familia lui era foarte săracă, însă s-au iubit foarte mult şi tata s-a străduit să câştige bani ca să o ducem cât mai bine. Am locuit la Galaţi până în 1940.

A.G. Ce vă amintiţi din perioada aceea?

Lida Burihovici Havas:  La 17 ani am făcut o pasiune pentru un tânăr. Era o dragoste…Ce să vă spun ? Ne iubeam mai mult ca Romeo şi Julieta !

A.G.  Cum îl chema ?

Lida  Burihovici-Havas. Mondi Waldingher. Era tânăr, era frumos, era bun, mă iubea. Ne-am legat atât de tare încât nici nu ne imaginam viitorul unul fără celălalt. Mondi absolvise liceul israelit din Galaţi şi se înscrisese la facultatea de medicină din Bucureşti. După un timp a fost exmatriculat, ca toţi ceilalţi studenţi evrei, dar a fost recrutat în armată.

Urcai în şlep şi-ţi salvai viaţa

În 1940, când s-a cedat Basarabia, a început prigoana împotriva evreilor basarabeni şi toţi doreau să-şi salveze viaţa, pentru că te mitraliau, te împuşcau. O parte dintre cei prinşi au fost duşi în spatele gării şi împuşcaţi. Începuseră represiunile şi asasinatele, din senin, în plină pace. Atunci am intrat şi noi în panică, pentru că tata era originar din Ismail, din Basarabia. Am hotărât să plecăm.  Aici e Galaţiul şi vizavi Reni, distanţa era foarte mică, Urcai în şlep, dădeai cincizeci de bani şi ajungeai acolo într-o oră, salvându-ţi viaţa. Am plecat înainte de a fi venit Mondi în permisie, nu puteam să-i scriu în armată aşa că i-am lăsat o scrisoare la o prietenă din vecini. I-am dat ei şi sticluţa cu parfumul meu preferat, Ocean Blue, pe care-l foloseam atunci…

Ne-am luat boccelele cu strictul necesar şi am trecut Dunărea. Ne-am stabilit la Ismail, oraşul de baştină al tatei. Între timp Mondi care aflase că am trecut Dunărea, m-a urmat în ciuda împotrivirii părinţilor lui. Eu credeam că părinţii mei nu ştiau de dragostea noastră, dar când l-au văzut că apare la Ismail, au fost de acord să rămânem împreună şi ne-am căsătorit.. Am trăit la Ismail aproape un an de zile. Până în iunie 1941…

A.G. Ce s-a întâmplat atunci ?

Lida Burihovici Havas: Românii şi germanii au recucerit regiunea într-o singură zi. Şi pe unde treceau împuşcau evreii.

 Întoarcerea la Ismail şi începutul calvarului

În doar câteva ore şoselele Basarabiei au fost inundate de zeci de mii de evrei care fugeau de acasă, fără să ştie încotro. Am pornit şi noi mama, tata şi cu mine, fără Mondi care cu câteva zile în urmă primise ordin de recrutare în armata sovietică. După câteva ore de mers, cu repeziciunea unui fulger, această masă de oameni a făcut cale întoarsă scoţând urlete neomeneşti, călcându-se în picioare unii pe alţii. Explicaţia am aflat-o pe viu. Militarii români şi germani veneau din faţă şi mitraliau tot ce era în mişcare. În timpul mersului, înghesuiţi în mulţimea fără număr, ne apare în faţă Mondi  care cu puţin timp în urmă primise ordin să se prezinte la o unitate militară sovietică, însă când a ajuns acolo era deja evacuată. De multe ori mi-am pus întrebarea cine ne dirijase paşii să ne întâlnim faţă în faţă în mijlocul a zeci de mii de oameni ? Dacă atunci nu ne-am fi regăsit poate nu l-aş mai fi întâlnit niciodată pe bărbatul meu care-şi riscase viaţa venind după mine la Ismail. Noi eram ceva mai la coada convoiului aceluia nesfârşit şi dându-ne seama de situaţie ne-am întors din drum şi ne-am adăpostit la un frate de-al tatălui meu care locuia la marginea Ismailului. Era destul de sărac şi avea şapte copii mici. Cel mai mare să fi avut vreo 12 – 13 ani. Noi ne-am strâns într-o odaie şi aşteptam îngroziţi ce o să se întâmple.

A.G. Ce măsuri au luat autorităţile româneşti ?

 Lida Burihovici Havas: Azi au intrat la zece, iar la ora unsprezece eram cu steaua galbenă cusută pe haină, pe piept şi pe spate. Apoi au spus că evreii au minat locurile şi trebuie prinşi. Localnicii i-au ajutat făcând semne la porţile caselor evreieşti. Au venit şi la noi. Au dat buzna şi ne-au scos din case, ne-au percheziţionat şi ne-au bătut. Era ceva îngrozitor ! Dacă o femeie era însărcinată începeau să dea cu cizmele în burta femeii până când o făceau bucăţele…

A.G.: Cine erau aceste bestii ? Soldaţi români, soldaţi nemţi, jandarmi ?

Lida Burihovici Havas: Jandarmii…Nu apucam să dormim  o oră, ne sculau mereu şi ne băteau. La un moment dat nişte  militari a spus că dacă nu mărturisim cine a minat, vor lua ostatici şi îi împuşcă în faţa porţii…Ne-au dus afară, ne-au pus în cerc cu faţa în interior şi numărau, unu doi, trei, patru şi pe fiecare al cincilea îl luau ostatic. Şi toţi s-au nimerit să fie copii. I-au luat şi ne-au spus că dacă nu mărturisim până a doua zi cine a pus minele, copiii vor fi omorâţi în faţa noastră.

A.G. Aveaţi idee despre acţiunea de minare?

Lida Burihovici Havas: Nimeni nu ştia nimic, nu noi puseserăm minele!

A.G. Şi atunci ?

Lida Burihovici Havas: A doua zi, cu o punctualitate nemţească, la ora anunţată au fost înşiraţi în faţa casei toţi cei şapte copii, ciuruiţi de gloanţe…printre ei şi copiii unchiului meu.

(Va urma)

Acest articol a fost publicat duminică, 26 septembrie 2010 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.