Mărturiile ex-comisarului de poliţie, Iacob Gumeniţă, au topit inimile unor moldoveni, care de abia acum fac cunoştinţă cu dosarul sângeros, încurcat şi contradictoriu al revoltelor anti-comuniste din aprilie 2009. Pentru ceilalţi este evidentă tentativa de eschivare de la pedeapsă a lui Gumeniţă, a cărui siluetă a fost portretizată în înregistrările video, la care din neatenţie a obţinut accesul „atot-curiosul” şi extrovertul, Mihai Ghimpu.
Din moment ce instanţa de judecată nu a emis sentinţa, iar procesele se află pe „nisipuri mişcătoare”, majoritatea fac judecata pe principii morale, pentru a răzbuna pe cei care şi-au lăsat sângele în Piaţa Marii Adunări Naţionale sau pe pereţii murdari ai comisariatelor de poliţie. Orice tergiversare a proceselor de judecată încurajează acest „tribunal public”, unde principiul prezumţiei nevinovăţiei nu-şi are rostul, unde Gumeniţă şi colegii lui de breaslă sunt văzuţi pe banca acuzaţilor şi concomitent cea a vinovaţilor.
Este culpabil doar Gumeniţă sau şi alţi sus-puşi, ca Botnari, Papuc, Zubic sau/şi Voronin nu contează. Victimele acţiunilor de teroare ale organelor de forţă, „încălziţi” şi „plodiţi” de conducerea comunistă timp de 8 ani, vor „capul lui Moţoc”, indiferent de numărul de dinţi din gura acestuia, culoarea ochilor sau gradul de loialitate pentru fostul regim voroninist.
Orice persoană cu mâinile mânjite de sângele protestatarilor este ţintită de protestari, fie că e vorba de tineri paşnici sau de cei „violenţi”. Aruncarea „călăilor cu epoleţi” după gratii va reabilita cel puţin la un nivel minim moralul zdrobit în „coridoarele teroarei”, organizate de „bravii” oameni ai legii în acele zile negre de aprilie. Iar acest final merită orice efort şi orice sacrificiu, chiar şi cel de a închide ochii la necesitate probelor incotestabile şi la prioriotatea prezumţiei nevinovăţiei, alterat cu totul din cauza coruptibilităţii sistemul judecătoresc din ţară.
Până la momentul victoriei morale pentru adevăr, demnitatea şi integritatea victimelor represiunilor din aprilie 2009, numărăm dinţii pe care comisarii de poliţie i-au pierdut din cauza protestatarilor cu adevărat violenţi şi liniştit uităm că, pe lângă tineri torturaţi, am tolerat schilodirea contingentului de tineri, aruncaţi în faţa mulţumii asmuţite să apere „fortăreţele” puterii lui Voronin, dar şi poliţiştii nevinovaţi, cel puţin în acel loc şi la acel timp.
Căderea în extremităţi caracterizează perfect starea celor disperaţi să mai vadă vreodată trimfândă justeţea. De aceea, unii nu cred ca şi „soldăţeii” din faţa preşedinţiei sau poliţiştii speriaţi de furia mulţumii sunt compuşi din ţesut organic identic cu al protestarilor răposaţi, torturaţi sau violaţi. Şi unii şi alţii au fost „răniţi”, unii cu pietre smulse din pământ de tinerii înrăiţi pe sistem, partidul de putere şi Voronin în particular, alţii – cu bâte, vânătăi de la actele de viol, de la abuzurile care au dezbrăcat tinerii, indiferent de sex, până la măduva sufletului.
Dacă totuşi acceptăm şi acţionăm în numele adevărului trebuie să-i judecăm pe „comandanţii” operaţiunilor de „organizare” a ordinii publice atât pentru tineretul maltratat, cât şi pentru poliţiştii şi tinerii proaspăt înregimentaţi, care au avut de suferit din cauza orgoliilor şi răbufnirilor autoritare şi „miliţieneşti” ale capilor principali.
Dacă vrem să acredităm ideea că trebuiesc pedepsiţi toţi vinovaţii, atunci nu avem dreptul să ne judecăm, la propriu şi la figurat, doar cu un Gumeniţă, Botnari sau Papuc, dar şi cu coordonatorul sistemului, ale cărui defecţiuni au degenerat în revolte populare. Iar pentru a pune punct epopeei îndelungate de „explorare” a faptelor bine cunoscute de forţele politice de la putere, inclusiv de opoziţie, trebuie să încetăm să acoperim persoane implicate, să-i denunţăm pe „provocatorii” violenţelor, chiar dacă aceştia se numără în listele de membri ai unor partide sau sunt prienteni de-ai noştri.
Atât timp cât vom vorbi cu jumătate de gură jumătăţi de adevăruri nu avem şansa să depăşim acest cerc vicios, unde vinovaţii nu stau numaidecât exclusiv pe partea comuniştilor. Pentru a ne bucura de izbânda definitivă trebuie să avem unitatea politică a forţele democratice pro-europene şi o presiune civică şi populară asupa opoziţiei comuniste. Competiţiile pentru voturi trebuiesc interzise pe acest temei, iar destăinuirile să fie un aport comun al forţelor politice întru binele societăţii. Iar respectând acest algoritm vom disemina si inradacina coeziunea, reconcilierea şi dialogul social şi politic.