ACUM.TV

Mizzi Locker (n.14 ianuarie 1917, Radauți, România, este numele după soț al lui Mizzi Schachter, cântăreață de operă și profesoară de canto. Provenind dintr-o familie de evrei bucovineni, Iankel Schachter și Hencze Henie Gartner, se naște la Rădăuți, ea fiind al zecelea și ultimul copil la părinți, și, singura fată. Nu a avut norocul sa-și cunoască tatăl, acesta murise chiar în anul cînd Mizzi se născuse, răpit de o boală necruțătoare. Familia se mută la Storojineț, mai bine zis, revine aici unde se născuse primii opt frați ai lui Mizzi. Șederea la Rădăuți s-a datorat faptului că acea casă din Storojineț a ars într-un incendiu. Între timp casa a fost refăcută de către o rudă a familiei care a locuit la aceeași adresă îmreună cu familia lui Mizzi, avînd intrări separate. Văduva Hencze Henie Schachter crește și educă cei nouă copii (unul murise după naștere), foarte greu, din cauza sărăciei. Mizzi, fiind singura fată dintre frați, muncește din greu alături de mama sa, în treburile gospodarești, fără să aibă parte de bucuriile copilăriei.

În urma încheierii Pactului Ribbentrop – Molotov, NKVD-ul (poliția sovietică a anilor 1934 – 1943) a trecut la ocuparea Basarabiei, nordul Bucovinei, ținutul Herța și Insula Șerpilor. Mai întâi au ocupat fabrici, case, terenuri ce aparțineau oamenilor bogați, printre care se afla și familia Locker.

– Stimată doamnă, Mizzi Locker, cum a fost atunci, când a început al doilea război mondial?

– Rușii ne-au luat tot, casa și fabrica din Storojineț. Noi am fugit la Cernăuți, adică eu cu soțul și mama. Am locuit câteva zile la fratele meu, Otto Schachter (medic, directorul Sanatoriului ”Mihai” – de boli ginecologice). Apoi, eu cu soțul, am închiriat o cameră, undeva, în apropiere. Mama a rămas să locuiască la frate.

A urmat ghetoul iar apoi deportarea. Se făceau deportări în zilele de 7, 14 și 21 ale lunii iunie 1942.

În noaptea de 14 iunie 1942 am fost luați noaptea din casă și am fost duși în Piața Macabi din Cernăuți. Erau mulți evrei acolo. Din acea piață am fost duși la gară. Ne-au urcat într-un tren de transport animale, fără aerisire și cu ușile încuiate.

– Cât timp ați mers cu trenul?

– Vreo două săptămâni, cu opriri și mers încet. Ne-a coborât din tren în localitatea Ladyzyn, în Transnistria, lângă râul Bug. Ne-au lăsat în câmp, fiind încercuiți de jandarmi români. Am stat acolo vreo două luni de zile. A treia lună, ne-au dus la o școală și ne-au lăsat acolo. În acel ghetou nu am făcut nimic și fiecare a mâncat ce a avut.

– Cine a organizat acest transport de evrei? Ce a urmat?

– Românii. Poliția română. Mai târziu, la Ladyzyn au venit și germanii. Nu se știa ce să se facă cu noi. Apoi s-a hotărât să ne ducă înafara Transnistriei, adică în Transbug. Ne-au trecut peste râul Bug cu bacul și ne-au predat la germani. Aceștia ne-au percheziționat bagajele și ne-au confiscat banii, de la cei care mai aveau, plus alte lucruri. Apoi ne-au încărcat în camioane și ne-au dus mai departe. Nu știam unde ne duc. Am trecut prin multe sate din Ucraina, prin orașul Gaisin, și mai departe, până am ajuns la un grajd de vite, situat la marginea satului Mihailovka (la 4km distanță de satul Rahniuka; a nu se confunda cu alte localități cu același nume, de Mihailovka). În acel grajd erau mulți evrei ucraineni ce arătau jalnic. Erau murdari, bolnavi și plini de bube. De frica molipsirii și din cauza mizeriei, noi am refuzat să intrăm în acel grajd, și am dormit sub cerul liber o perioadă de timp. Apoi s-a găsit pentru noi un alt grajd, în apropiere și am mers cu toții acolo. Noi eram 745 de persoane și stăteam înghesuiți, atât pe jos cât și în podul grajdului.

Erau numai germani care administrau lagărul. Munceam foarte greu pentru Organizația Todt, la carieră de piatră și la construcții de șosele. Ne sculam la ora trei dimineața pentru că mergeam mult pe jos până la lucru. Lucrul dura toată ziua.. Mâncare, ne dădeau o singură dată pe zi, seara, supă de mazăre furajeră, fără niciun gust și aceeași în fiecare zi. O dată la zece zile ni se dădea o jumătate de pâine la fiecare, dar care mai avea și paie prin ea. Unii dintre noi erau atât de înfometați încât mâncau toată pâinea, imediat cum o primeau. Spuneau că vor să moară sătui. Pe mine mă durea stomacul de foame mereu, și am întrebat pe fratele soțului meu – medicul Iosef Locker, ce să fac? Uite ce să faci, mi-a zis el: să ai grijă să împarți jumătatea de pâine la zece zile, și din porția zilnică, să ai mereu în buzunar o bucățică. Când simți durerea în stomac, iei bucățica de pâine în gură și o ții cât mai mult, mestecând încet.

– Cât timp ați stat în acel grajd?

– Am stat acolo până a început iarna. Dormeam îmbrăcați și ne trezeam dimineața cu zăpadă peste noi, fiindcă acoperișul grajdului nu era bun. Atunci lucram la cariera de piatră. Bărbații scoteau piatra din carieră iar noi, femeile, încărcam căruțele cu acea piatră. Fiecare femeie trebuia să încarce 21 de căruțe pe zi. Unii oamen mureau de foame, alții mureau de boală, alții, care nu erau buni de muncă, erau împușcați. Sau erau slabi și fără haine, sau erau bătrâni.

Era un doctor cu noi, care, neavând ce mânca, s-a sinucis. A luat niște medicamente iar noaptea l-am auzit horcăind, eu fiind lângă el. Așa de tare m-am speriat!… I-am spus soțului meu care dormea de cealaltă parte a mea, și el a schimbat locul cu mine. Dimineață, acel doctor, era pe jumătate mort. A fost împușcat.

– Cum s-au purtat jandarmii români, în comparație cu germanii, având în vedere că în Transnistria era administrație română antonesciană iar în Transbug era administrație germană?

– În zona administrată de români se aflau și lituanieni, care ajutau pe români. Românii, ca să nu omoare ei pe cineva dntre noi, trimiteau pe lituanieni s-o facă.

În zona de după râul Bug, din acel grajd de la Mihailovka, germanii ne-au mutat la o școală. Ni s-a ordonat să intrăm și să ne culcăm pe jos, unul lângă altul, ca să se vadă câte persoane au loc. Din totalul de 745 de persoane, 107 nu au încăput, rămânând afară. Așa că, au fost împușcați.

– Ați văzut că au fost împușcați?

– Am văzut o parte. Când ne-am întors de la muncă am văzut cum îi cărau morți. Îți spun sincer că nu mai am putere să continui…

– În acel lagăr, de la Mihailovka, ați avut și alte rude?

– Da, au fost deportați cu noi, mama soțului meu, Rachel Locker (decedată în lagăr, de boală, în noiembrie 1942, chiar în brațele mele), fratele soțului meu , medicul Iosef Locker (împușcat la Tarasivka, la 10 decembrie 1943). În lagăr ne-am cunoscut cu ceilalți. Era acolo o fată foarte tânără și scria poezii. O chema Selma Meerbaum – Eisinger. A murit prin decembrie 1942, bolnavă de tifos. Și eu am fost bolnavă de tifos însă am supraviețuit fiindcă am luat aspirină (praf) de la cumnatul meu care era medic. Am cunoscut în lagăr și pe Anișoara și Arnold Dagani. Arnold a ținut un jurnal și mai picta. După război a scris o carte, ”Groapa este în livada de vișini”, despre viața din lagărul morții, Mihailovka.

– Cât timp ați stat în lagărul de la Mihailovka?

– Aproape un an de zile. În ultimul timp am lucrat în sat, la o casă, împreună cu soțul meu, Buzu (Bernhard Locker). Soțul meu era specializat în prelucrarea pieilor de animale, de când părinții lui aveau fabrica în Storojineț. Germanii împușcau câinii și-i aruncau. Buzu le-a spus că din pielea lor se pot face lucruri bune, mănuși ș.a. Germanii, aflând că Buzu se pricepe la pielărie, l-a pus pe el să facă asta, să trateze pielea pe căi naturale, după ce au cumpărat cele necesare. Pe mine m-a dat ca ajutor. Ne escorta cineva dimineața până la casa unde lucram apoi venea seara și ne lua spre lagăr. În acea perioadă mai ajutam și pe cei flămânzi din lagăr, care-mi dădeau haine la schimb pentru alimente din sat – în secret, bineînțeles. Nu aveam voie să fac asta dar puneam prin buzunare, pe dedesubt ceva cartofi, ouă… Îmi amintesc că într-una din zile, Anișoara, soția lui Arnold Dagani, îmi dăduse o bluză ca să-i aduc niște ouă. Parcă o văd și acum, când ne-am întâlnit seara, la întoarcere, în dreptul porții lagărului și m-a întrebat din priviri, dacă i-am adus ouă. I-am răspuns, tot din priviri, că i-am adus. Fața îi radia de fericire. Noi am ținut legătura cu ei și după război. Am rămas prieteni. Aproape în fiecare sâmbătă îi invitam la masă, pe când locuiam în București.

Tot în București, unde au venit cei 13 (după război), singurii supraviețuitori ai lagărului de la Mihailovka, comemoram în fiecare an pe cei morți în Transbug. Ne întâlneam acasă, la unul dintre noi, prin rotație, unde mâncam supă de mazăre (mâncarea din lagăr) și vorbeam despre acele tragedii.

Și după emigrare am ținut legătura cu Anișoara și Arnold Dagani. Ei au imigrat în Israel apoi în Europa (Franța, Elveția, Anglia).

– Ce momente din lagăr vreți să mai relatați?

– Multe tragedii am în memorie. Astea nu se uită niciodată iar frica nu dispare deloc. Din contra, se accentuează.

În casa aceea din Mihailovka, unde lucram cu soțul meu pentru germani, văzusem sub pat o grămadă de ceapă. Îmi era așa de foame încât voiam să mănânc o ceapă de-acolo, dar nu îndrăzneam să iau, ceea ce însemna furt pentru mine. I-am spus soțului meu că aș vrea să mănânc o ceapă de-acolo. El mi-a spus să iau una. Am luat și am mâncat-o goală, că nu aveam altceva. Trăiam însă cu o conștiință încărcată față de proprietara casei, pe nume Sofia. Așa că, pentru liniștea mea, i-am spus Sofiei ca să mă ierte fiindcă am luat o ceapă de sub pat. N-a spus nimic. Acesta a fost primul și singurul furt din viața mea, furt mărturisit.

Într-una din dimineți, la ora trei, am primit ordin să ne încolonăm în curtea lagărului. Era ultima zi de sărbătoarea Paștelui evreiesc, în 1943. Știam că în lotul nostru era o fată tânără și foarte drăguță, dar îi lipseau vreo trei degete de la o mână. Germanii auziseră ceva, și acum, la încolonare, voiau s-o descopere, gândind că nu e bună de muncă cu acea infirmitate. Ne-au încolonat, femeile separat de bărbați. De obicei, acea fată ținea mâinile la spate atunci când se afla în fața gemanilor. A venit un german în dreptul meu și m-a dat de-o parte. M-am speriat! A vrut să vadă cine stă după mine. Era fata cu acele degete lipsă. I-a cerut să-i arate mâinile, a întrebat-o ce are. A răspuns că a avut un accident. Și cum lucrezi la mine? A intrebat-o neamțul. Ea a spus că poate lucra și s-a rugat s-o lase în viață. Fata a fost împușcată.

Oamenii erau împușcați mai ușor decât animalele. Cei care nu-și făceau norma, cei bolnavi, cei fără îmbrăcăminte, bătrânii, copiii, erau împușcați. De multe ori, cei care urmau să fie omorâți, erau puși să-și sape singuri groapa. Li se ordona să se așeze în ea, unul lângă altul, și, după completarea unui rând, erau împușcați. Se continua cu alte rânduri, unul peste altul, până ce se umplea groapa. Unii dintre ei rămâneau vii în groapă, fără ca gloanțele să-i nimerească. A fost un caz, când o femeie a reușit să iasă din groapă, cu-n copil în brațe. Doar copilul era ușor rănit la o mână. Ce tragedie!!!

În noiembrie 1942 a murit soacra mea în brațele mele, în prezența fiilor ei.

Într-una din zile, Sofia (femeia în casa căreia lucram piele cu Buzu – soțul meu) ne-a spus că mâine este ziua cea mare pentru noi, pentru că s-a făcut o groapă mare și vom fi împușcați.

– Ce zi era atunci? Vă amintiți?

– Da, era 26 mai 1943. Când am auzit ce se va face cu noi, am hotărât să fugim, eu și soțul meu, chiar atunci. Sofia ne-a arătat direcția în care să fugim, către satul Rahniuka (cca 4km) spre Transnistria, iar acolo să mergem la o rudă a ei. Am procedat întocmai, numai că nu s-a putut sta la acea rudă a Sofiei. Am întrebat la alte case, singură, fiindcă soțul meu stătea ascuns în șanțul de la marginea drumului, și, în final am ajuns la o femeie singură, Darka Taraniuk, cu doi copii, unul mai mare si altul nou-născut.

Această femeie ne-a ascuns în podul casei sale, în paie. Am stat acolo 11 zile, iar ea, din sărăcia ei, a avut grijă și de noi, ca să supraviețuim.

După 11 zile a venit la noi ca să ne salveze un partizan – evreu deghizat în țăran local (Mișa). El ne-a fost călăuză până am intrat în Transnistria. A durat trei zile și trei nopți, cu peripețiile inerente. Noaptea mergeam iar ziua stăteam ascunși în vegetația câmpului.

Când am ajuns la râul Bug am băut apă ca cele mai însetate animale. Am trecut Bugul prin apă (apa era pană la piept) și am reușit să intrăm în zona Transnistria. Partizanul s-a întors ca să salveze și alți evrei. Asta era misiunea lui, după cum ne-a spus. În Transnistria ne-am dus, cu grijă și frică, în ghetoul de la Berșad. Nu trebuia să fim observați de santinela ce păzea ghetoul, că suntem fugari din lagăr, deoarece ne împușcau pe loc. La Berșad am stat pâna la terminarea războiului, după care am plecat la Cernăuți.

După noi, au mai fugit încă 11 persoane, în zile diferite, singurii supraviețuitori din cei 745, câți am fost inițial. După noi au fugit Anișoara și Arnold Dagani, plus alte nouă persoane.

Din cei 13 supraviețuitori ai lagărului german al morții cred că în viață mai este doar doamna Mizzi Locker, care, de câte ori citește prin ziare sau reviste despre Holocaust, este revoltată că se scrie numai despre deportările în Transnistria și nimic nu se scrie despre deportările în Transbug. Transnistria este zona dintre râul Nistru și râul Bug, dar mulți oameni au fost deportați și dincolo de Bug, o zonă geografică despre care nu se scrie mai nimic, chiar dacă acolo au fost lagăre ale morții, sub administrație germană. Nu este scris nici în Raportul Holocaustului…, despre lagărul de la Mihailovka, acolo unde au fost deportați și soții Mizzi cu Bernhard Locker. A nu se face confuzie cu alte localități ce au aceeași denumire de Mihailovka, dar care se află în apropiere de rîul Bug, confuzie ce s-a făcut și la cartea lui Arnold Dagani, ediția a II-a, ed.Hasefer, București, 2004, pag.6, unde s-a adăugat harta cu indicatorul traseului deportării în lagărul german din Transbug (Mihailovka).

După evadarea celor 13 oameni, la cca peste șase luni de zile, ceilalți deportați au fost transferați la Tarasivka și împușcați la groapa comună în ziua de 10 decembrie 1943, pentru ”vina” de a fi evrei.

În prezent, Mizzi Locker își trăiește viața de pensionară, mergând din când în când la vreun concert în Tel Aviv. Citește diferite publicații în limbile: ebraică, română, germană, engleză, franceză. Uneori, când are ocazia, îi place să converseze în limba idish. E tristă că n-a avut parte de ceea ce iubește cel mai mult, de copii. Dar cel mai mult suferă că și-a pierdut soțul la o vîrstă tânără (58 de ani),când era în ascensiune profesională, fiind doctorand în fizică la Universitatea Bar Ilan.

Citez dintr-un memoriu al lui Bernhard Locker, adresat către Ministerul Invațamântului din București pentru obținerea Diplomei de licență în fizică-matematică:

”… am fost duși de nemți dincolo de Bug, în lagărul morții Mihailovka unde mi-a murit mama și a fost împușcat fratele meu medic. În 26.V.1943 am fugit de la locul de muncă împreună cu nevasta mea… Din lagărul din Mihailovka unde am fost 745 de oameni, am scăpat numai 13, prin fugă. Restul au fost împușcați, afară de puține excepții, care au avut norocul de a muri de diferite boli…

Aproape toți profesorii mei se află astăzi la București. Menționez Richard Blum a fost și el coleg cu mine…”

În continuare voi cita un fragment din cartea – jurnal scrisă de Arnold Dagani, pe timpul cât a fost deportat împreună cu soția sa Anișoara, în același lagăr cu soții Mizzi și Bernhard Locker, dar cu o săptămână înaintea acestora din urmă.

”18 august 1942

În zorii zilei, ghetoul instalat la marginea localității Ladâjin, pe malul vestic al Bugului, a fost încercuit de o formațiune de SS și jandarmi români.

Câțiva dintre noi dormeam încă, înghesuiți într-un garaj părăsit, fără uși. Cu o seară înainte, Anișoara și cu mine am căpătat niște fân și ne odihneam pentru prima dată după data de 7 iunie (Notă: în ziua de 7 iunie 1942, autorul, împreună cu soția, au fost ridicați din locuința lor din Cernăuți și deportați laolaltă cu un lot de peste 1800 de evrei bucovineni dincolo de Transnistria, în Transbug) într-un așternut moale. Deodată am auzit o voce străină strigând:

– Afară cu voi!

Ridic privirile și zăresc un neamț burtos, mic de statură, care manevrează amenințător o nuia și răcnește:

– Afară cu voi și cu boarfele voastre!

Apariția lui neașteptată ne-a făcut să sărim în picioare și să părăsim în mare grabă garajul, târând după noi boccelele.

– Afară, oamenii înspăimântați alergau fără rost de colo până colo. Sosirea câtorva camioane mări zăpăceala.

Grupuri de câte cincizeci, chiar șaizeci de oameni fură încărcate în camioane pe care scria cu cretă: O. T.

O femeie amețită de evenimente, se aplecă să adune cartofii care, în îvălmășeală, se risipiseră pe jos. Fu împiedicată de un ofițer de la SS să-i ridice.

– Nu te osteni, îi spuse el, ai să capeți acolo destulă mâncare ca să crăpi!

Camioanele ne-au dus până la malul Bugului. Acolo ne-am dat jos. Soldați români și germani ne-au cercetat bagajele, confiscând bani, obiecte de valoare și documente.

Înainte de a trece râul, un ofițer român de la grăniceri ne-a prevenit că, în cazul când cineva ar încerca să se întoarcă, va fi împușcat pe loc.

Ne-au urcat pe un bac…

Timp de mai bine de o oră, bacul a circulat încolo și încoace, vărsând această masă de mizerie umană pe malul de dincolo de Bug. Erau reprezentate toate vârstele, de la șase luni până la nouăzeci și unu de ani. Un amestec de cele mai diverse înfățișări: unii cu aspect fizic desăvârșit, alții slăbănogi, cocoșați, piperniciți, un orb, tineri și tinere în floarea vârstei, bătrâni, copii, sugaci. Muncitori pentru Organizația Todt.

Am fost iar încărcați în camioane.

Înainte de a le pune în mișcare, nemții de la Wehrmacht și cei de la Organizația Todt cerură fiecăruia banii pe care eventual i-am fi ascuns, căci acolo unde mergem nu avem nevoie de bani.

Am trecut prin sate ai căror locuitori ne priveau pe furiș de după ferestre…

În orașul Gaisin, ne-am oprit în fața unei cazărmi. Câțiva soldați lituanieni stăteau afară și se uitau la noi. Schimbară câteva cuvinte în lituaniană cu santinelele noastre. Părăsind orașul, am văzut tăblițe care indicau drumul spre Teplik și Uman.

Am ajuns pe o șosea mărginită de ambele părți de o pădure. Prizonieri sovietici lucrau la repararea șoselei. În cele din urmă, trei camioane din convoiul nostru s-au oprit în fața unor grajduri de la marginea satului Mihailovka.

O santinelă civilă stătea în fața gardului de sârmă ghimpată.

Am intrat câte unul pe poartă, pentru a fi numărați. Șocul produs de succesiunea evenimentelor a fost atât de tare, încât nu prea ne-am dat seama de cele ce se petreceau cu noi. Intram, în neștire ca oile…

Un plutonier german de la poliția Reichului ne-a ținut o scurtă cuvântare:

– Este interzis de a vorbi cu trecători; de a face comerț cu ei. Cine va contraveni va fi împușcat. Cei care vor încerca să evadeze vor fi împușcați sau spânzurați.

Ne arată spânzurătoarea de deasupra gardului, pe care, zicea el, fusese spânzurat în ajun un evreu ucrainean fugar.

– Nu se face nici o deosebire în ce privește gradul de cultură. Toți vor munci. Evreul este evreu! Ați înțeles?

Ne întoarse spatele și părăsi țarcul.

După plecarea sa, Anișoara îmi atrase atenția asupra câtorva capete care se iviseră la ferestruicile grajdului. În acel moment o santinelă deschise poarta către grajd. O priveliște sinistră: în prag apărură umbre de ființe omenești, îmbrăcate în zdrențe. Camarazii noștri.

Am aflat că erau evrei ucraineni din Teplik și Uman, aduși în acest lagăr cam în luna mai, ca să muncească la cariera de piatră, pentru societatea Dohrmann (Una din firmele germane care au luat în antrepriză construirea șoselei de legătură – Durcgangstrasse IV – DG IV, directă dintre Guvernământul General și Ucraina de sud. Urma să devină șoseaua cea mai importantă pentru frontul de sud – est).

Unii dintre ei, cei cu care stăturăm de vorbă, fiind bolnavi, fuseseră lăsați în lagăr, alții erau folosiți ca meseriași, sau la bucătărie. Meseriașii lucrau pentru nemți, în sat. Bucătăreasa sta în fața unui cazan cu aburi, în care fierbea mazăre.

Am fost sfătuiți să nu ne declarăm exact vârsta, când vom fi întrebați. Cei sub paisprezece ani și cei peste patruzeci și cinci sunt trecuți pe o listă specială, laolaltă cu imprudenții care declară că sunt bolnavi. Plutonierul Arthur Kiesel, un berlinez, cel care ne-a ținut cuvântarea la sosirea noastră, este comandantul lagărului. Adjuncții lui sunt SS Unterscharfuhrer Walter Mintel și Zelinskas, un subofițer lituanian.

Hrană? O dată pe zi, adică la întoarcerea de la cariera de piatră, o fiertură nesărată de mazăre, amestecată cu mei muced, iar la opt sau chiar nouă zile, trei sferturi de pâine de persoană. Bineînțeles, cine are ceva de vândut sau schimbat – se uită semnificativ la grămezile de lucruri aduse de noi – poate căpăta cartofi sau ceapă, sau pâine, de la țăranii în trecere pe aici. Interzis? Prostie! Nemții și lituanienii abia așteaptă să fie mituiți.

Am văzut o femeie tânără, cu un prunc în brațe, născut în grajd cu două săptămâni în urmă.

– Într-o zi, spuse ea, privind cu tristețe pruncul, nemții mi-l vor lua.

… Un nor de praf se apropie, în timp ce un zgomot din ce în ce mai mare ne lovește auzul.

Convoiul.

Bărbați și femei, în grupuri separate, escortate de santinele, s-au oprit în fața gardului. Erau poate trei sute de oameni. După ce un subofițer, ieșind din corpul de gardă, dinafara țarcului, făcu numărătoarea, poarta fu deschisă.

Urmă o învălmășeală nebună: bărbați, femei, tineri se îmbulzeau, vociferând, înghiontându-se, înjurând. Am putut să-i observăm cum se orânduiau în fața ferestrei de la bucătărie. Chipuri supte, zdrențe omenești, își luau supa cu lăcomie. Unii dintre ei stăteau deoparte și-i urmăreau cu priviri pline de invidie pe cei care izbutiseră să-și capete fiertura și acuma o sorbeau. Trebuiau să aștepte eliberarea străchinilor de pământ.

M-am uitat la Anișoara. Va fi și viața noastră la fel?

M-am cutremurat…

Se înnoptează.

Nefiind loc și pentru noi în interiorul grajdului, am petrecut cu toții noaptea sub cerul liber.

…………………………………………………………………………………………

26 mai 1943

… Pe când intram în lagăr, am fost întâmpinați cu lovituri de către santinelele postate la poartă. Un lucru neobișnuit până acum.

Furăm numărați.

Eu rămăsesem în curte, când deodată Anișoara ieși într-un suflet din clădire. Cu ochii înlăcrimați îmi spuse că totul era pierdut! Pepi, Bernhard și Mizzi Locker au fugit în cursul dimineții.

Știam ce înseamnă aceasta – totuși am încercat s-o liniștesc…”

Din Introducere a cărții ”Groapa este în livada de vișini”, citez:

”… Agitația și starea de fierbere din mai 1943, după fuga a opt persoane din lagăr, scăzu repede și făcu loc letargiei obișnuite. Bătrânii făceau rugăciuni pentru reușita fugarilor. Atâta tot. Nimeni nu se mai gândea la fugă.

În seara de 15 iulie 1943 Anișoara, soția mea, și cu mine am riscat și am fugit din clădirea societății Dohrmann din Gaisin. În noaptea de 18 spre 19 iulie am trecut Bugul, îndreptându-ne spre Ghettoul din Berșad.

Cinci luni mai târziu, între 10 și 18 Decembrie 1943, toate lagărele de dincolo au fost dizolvate, prin exterminarea generală a oamenilor.

Gropile n-au nici un semn, nici un monument.

Gropi comune într-o livadă, într-un șanț, în fața unui grajd, în spatele unui grajd, într-o porumbiște, lângă o fântână. Peste tot…!”

22 octombrie 1944

”… Țăranii povestesc că execuția a durat timp de șase ore, începând de la cinci dimineața.

Groapa este în livada de vișini.”

Notă: Oamenii din lagărul de la Mihailovka, între timp (după fugari), au fost transferați în lagărul de la Tarasivka, unde au fost executați în ziua de 10 decembrie 1943.

(Fragment din cartea – jurnal ”Groapa este în livada de vișini” scrisă de pictorul Arnold Dagani, Editura SOCEC & Co., S. A. R., București, p.15 – 19. Titlul originalului în engleză: ”LET ME LIVE”. 56 originale după aquarele și desene se află la Londra. Copyright, 1947, by Arnold Dagani & Adam Press, 28 Emperors Gate, London).

Acest articol a fost publicat duminică, 22 august 2010 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.