Sabina nu a venit în America cu gândul să muncească din greu, să acumuleze, 
să facă avere prin sudoarea frunţii. Nici vorbă!
– Vreau să-mi trăiesc viaţa din plin doamna Aurelia, nu să muncesc ca o proastă, să-i îmbogăţesc pe alţii! Uite, eu sunt în America doar de trei ani dar m-am prins imediat de situaţia de aici. Nu trebuie să munceşti. Trebuie doar să cauţi şi să găseşti oportunităţi. Am muncit destul ca o sclavă în ţară; m-au exploatat ăia ca pe o bivoliţă la jug de, uite, la şaizeci de ani nu mai sunt bună de nimic.
– Ei, lasă dragă doamnă Sabina că nu eşti dumneata atât de epuizată cum spui. Arăţi bine uite, ai poftă de viaţă, eşti veselă. Dacă ignori cele câteva inconvenieinte datorate artrozei, care nici pe mine nu mă iartă, ştii doar, poţi mulţumi lui Dumnezeu cu amândouă mâinile împreunate, ridicate la cer. Ce, Florica arată mai bine ca dumneata? Nici vorbă; şi abia a trecut de cincizeci şi cinci. Fii mulţumită cu ce ţi-a dat Dumnezeu şi nu păcătui cu simţul nerecunoştinţei şi trufiei, că toţi suntem fiii Lui şi El are grijă de noi!
Aurelia trecuse uşor de şaptezeci. Era tare credincioasă. Nu ieşea din casă până
nu-şi făcea şapte-opt semne ale crucii.
– Ce viaţă e asta doamna Aurelia? Ce mulţumire mai am? Nicio satisfacţie, îţi spun sincer. Nu am mai văzut bărbat de zece ani de când a murit Cornel, Dumnezeu să-l ierte, că ce bărbat bun era! Şi cum să-ţi spun, cu alţii nu am acceptat să mă întâlnesc. Dar nici nu ai cu cine, dragă! Uite şi dumneata, nici unul nu e de Doamne-ajută. Parcă i-a hodorogit Dumnezeu pe toţi într-un fel ori în altul.
– Da lasă-i păcatului dragă! De-acuma să ne vedem de sănătate , de anii pe care ni-i mai dă bunul Dumnezeu. Ce, eu dacă am soţ crezi că mă mai bucur de el? Dar nici nu mă interesează doamnă, îţi spun drept. De fapt la vârsta noastră ce să mai aşteptăm? Vine o vreme, vine, vine…, când doar vântul ne mai saltă rochiţa.
Cele două doamne verzi încă, discutau în penumbra camerei de zi acasă la doamna Aurelia, în faţa ceştilor cu ceai şi a tăvii cu fursecuri. Se însera.
Sabina preferase ceai de tei. „La ora asta dragă, dacă beau o cafea ori un ceai obişnuit, nu mai pot dormi toată noaptea. Mă înnebuneşte doamnă Aurelia, te rog să mă crezi!”
– Da serveşte doamna Sabina; nu ai servit nimic! Nici fursecurile astea nu sunt cât de cât asemănătoare cu ale noastre, dar ce să facem? Asta avem, asta servim. Păi când mâncam un fursec la Oradea, ăla fursec era! Adevărat!
– Da dragă, şi nici teiul ăstora nu-mi place. Îţi spun drept. Are gust de leşie, e leşinat de tot. Cred că le pun chimicale sau conservanţi să nu prindă mucegai, ceva. Ce ziceţi?
La televizor, fixat pe unul dintre cele patru canale româneşti de care se bucura doamna Aurelia, se desfăşura un talk-show aprins, moderat de o tânără înţepată, enervantă. Urmăriră tăcute un timp după care Sabia izbucni:
– Da mai duceţi-vă la dracu, toţi! Fură domnule de sting; au jăcmănit ţara asta fără ruşine şi acum îşi mai dau cu părerea, experţi.
Experţi în ce? În furat şi jumulit? Eu i-aş băga pe toţi la închisoare în douăzeci şi patru de ore. Îţi garantez.
Din gură îi ţâşniră fârâmituri din fursecurile mestecate dar ne înghiţite.
Se dezbăteau rezultatele discuţiilor de încheiere a contractului de aderare a României la Uniunea Europeană. Doamna Sabina ţinea vădit partea partidelor de stânga, naţionalist – patriotice, radicale şi parţial nostalgice, care mizau pe sprijinul unor persoane, încă numeroase, cu studii medii sau nici măcar atât, înfricoşate de perspectivele unei economii libere şi a unei lumi în care fiecare trebuie să-şi ia soarta în propriile mâini şi să devină competitiv profesional dacă vrea să prospere.
– Statul de aia e stat domnule, continuă Sabina furioasă, să aibă grijă de cetăţean, să-i asigure un serviciu modest dar sigur, nu să-l lase la mâna exploatatorilor fără scrupule. Păi matale nu vezi dragă, cum se îmbogăţesc ăştia toţi pe spinarea oamenilor care muncesc aproape pe nimic, mor de foame?
– Ei, lasă doamna Sabina că nici în vechiul regim când stăteam la coadă să putem cumpăra o sticlă de lapte sau o pâine, nu era viaţă!
– Da’ eu nu zic nimic de vechiul regim, dragă! eu zic de un stat nou, patriotic, fără unguri şi fără jidani, fără toţi şmecherii ăştia; care să aibe grijă de cetăţeni şi să le reteze nenorociţilor ăstora cheful să se îmbogăţească fără muncă. Uite, oameni ca Vadim, ca Funar, ca Becali! Sinceri şi hotărâţi. Din ăştia ne trebuie. Să ţină la ţară, la popor, să simtă creştineşte şi româneşte, nu să se dea pe mâinile jidanilor din Europa. Ce Europa doamnă? Ce Europă? Ăştia ne-au vândut de fiecare dată când au avut ocazia. Nu le-a păsat de noi, de bietul popor român.
„Aşa o fi gândind în realitate sau doar vorbeşte să pară interesantă?”
Obosise de însufleţirea cu care îşi susţinuse cauza. Gesticulând nervoasă, vărsase şi ceaiul, care de altfel nici nu-i plăcea, pe faţa de masă din hârtie. Era îndoită de câteva ori să ajungă la dimensiunile reduse ale măsuţei în faţa căreia stăteau.
– Vai, scuzaţi doamnă Aurelia, scuzaţi!
– Dar nu face nimica, doamnă Sabina. Vedeţi-vă de treabă! Să vă mai pun puţin? Nu aţi băut aproape nimic din el.
– Nu doamnă, nu. Mulţumesc. Îmi e de ajuns.
„Da, cred că aşa gândeşte. Nu s-a putut schimba în cei trei ani de când a ajuns în America. Asta e. Unii dintre noi aşa vom rămâne până vom muri. Blocaţi în vechile mentalităţi.”
– Uite, i-am spus şi Florichii, tot aşa: Nu te mai zbate atâta, dragă! Ai două slujbe, fugi dintr-o parte în alta, dormi puţin şi eşti tot timpul obosită. Într-o zi o să clachezi şi o să-ţi rămână copiii pe drumuri. Că în domnul George, mare bază nu poţi pune. Ştiţi că nici acum nu munceşte, da?
– Nu, nu ştiam. Poate că nu a găsit încă ceva convenabil în domeniul său de
pregătire.
– Ce pregătire dragă? Ce pregătire? Simplu zidar! Dacă vrea să muncească puţin, poate. Dar nu vrea; e leneş. O lasă pe biata Florica să tragă ca un măgar iar el se trezeşte la opt şi bea cafea după cafea şi pe deasupra şi fumează. Un nesimţit, doamnă Aurelia, vă spun eu.
Aurelia o cunoştea bine pe Florica, şi situaţia ei. Se cunoşteau demult. Erau de zece ani în America. Nu era chiar aşa; ba din contră. Sabina era nedreaptă. Florica avea două slujbe, dar câte două-trei ore doar, la fiecare; nu mai mult. Câştiga binişor îngrijind în cele câteva ore de două cupluri de bătrâni. Erau nişte bătrânei puţin pretenţioşi şi nu locuiau prea departe unii de alţii; în acelaşi cartier. Cel puţin cei doi Gheller erau foarte simpatici şi respectuoşi.
Nici nu o tratau ca pe o femeie de serviciu. O considerau ca făcând parte din familia lor. Era mulţumită de cea ce făcea mai ales că pregătirea ei de bază era aceea de soră medicală.
Soţul ei, Georgel, lucra acasă într-un mic bussines propriu. Curăţa de virusuri
computerele unor clienţi – tot un fel de soră medicală, dar pentru computere, cum glumea Florica. Refăcea chiar informaţiile compromise în diverse accidente mecanice sau electronice la computere. Câştiga şi el, cel puţin atâta cât Florica, dar muncea mai mult acasă de la computerul său prin internet, noaptea.
– Vă mărturisesc doamnă Aurelia doar aşa confidenţial, dumneavoastră, că vă ştiu o doamnă. Nu am venit cu mâna goală în această ţară, a tuturor posibilităţilor. Am adus cu mine o grămadă de bani, vă spun deschis. Nu vă spun suma, că n-o să mă credeţi. Doar atât: mulţi de tot.
– Dar nu e nevoie să-mi spuneţi, doamnă. Nu sunt o persoană curioasă.
– Da, da, ştiu. Să vedeţi. Credeţi că am pus banii la bancă? Nici vorbă. I-am pus la saltea, doamnă. Am luat din ei cinci mii de dolari şi ce credeţi că am făcut? Vă spun eu: direct la Las Vegas m-am dus, dragă doamnă Aurelia! De mi-a zis şi prietena mea Theodora, din Oregon, unde am locuit prima dată când am sosit în America. „Tu eşti nebună, Sabina! O să pierzi tot ce ai şi o să rămâi pe drumuri acum la bătrâneţe. Pune-i dragă la o bancă bună şi ai asigurat un câştig sigur după ei, din care poţi trăi, poţi plăti o chirie modestă, tot ce ai nevoie.” Nici vorbă! i-am zis. Cu cât credeţi că m-am întors? Vă spun tot eu: cu cincizeci de mii, doamnă. Am jucat la Black-Jack. Nu m-am băgat la ruletă de la bun început.
– Ce să zic? Vă felicit. Asta da şansă! Dar vedeţi, norocul e mincinos şi infidel. Stă cu tine cât stă şi la un moment dat, de obicei când ţi-e lumea mai dragă, te părăseşte, pleacă, nu-l mai vezi. Cred că în principiu prietena dumitale din Oregon avea dreptate.
– Doamna Aurelia, în România am lucrat la Ocolul Silvic. Nu eram pe un post prea înalt. Contabilă la serviciul financiar. Toţi banii treceau pe la mine. În hârtii bineînţeles, nu bani-bani. Dar ştiam unde sunt şi cum să îi ajut pe cei interesaţi să facă rost de lemn, deci de bani. În cinci ani după revoluţie m-am ales cu o grămadă de bani. Bani buni, adevăraţi, dolari, nu lei pricăjiţi.
– Ei, doar n-o să-mi spuneţi că i-aţi furat, Doamne fereşte!
– Nu doamnă, nici vorbă! I-am ajutat pe cei capabili să pornească societatea
capitalistă. Au primit cantităţi mari de lemn sau zone forestiere exploatabile la tăiere, la preţuri reduse. Câţiva dintre ei au ajuns între timp printre cei mai bogaţi români. Nu am rămas nici eu cu mâna goală, vă daţi seama.
Bun, credeţi că m-am potolit? Nu. Peste o lună eram din nou la Las Vegas. Cu zece mii de data aceasta. M-am întors la Pitsburg după trei zile cu cincizeci de mii, doamnă. Să mor dacă vă mint.
– Doamne, Doamne, doamnă Sabina! E incredibil!
– Staţi să vă spun. La Las Vegas la marele cazino Bellagio m-am împrietenit cu o franţuzoaică dată dracului. Venea din Los Angeles. Era soţia unui funcţionar superior la Consulatul Franţei în Los Angeles. Ea mi-a zis: „Sabina, încearcă şi la cazinoul Pechanga în Temecula, în sudul Californiei. Nu e departe de Los Angeles. Hotelul e ieftin, mâncarea şi celelalte distracţii sunt ieftine pentru jucători. Se câştigă bine, te rog să mă crezi.”
În weekendul următor m-am urcat în avionul de Los Angeles. Ăsta da oraş! mi-am zis de cum am ajuns acolo şi pe loc m-am hotărât să mă mut cât mai curând aici, să locuiesc permanent în Los Angeles.
Doamnă, sunt de mai bine de un an aici şi pot să vă spun că tipa nu s-a înşelat. Mai câştig, mai pierd, dar pe total i-am uşurat de aproape o sută de mii.
Săptămâna viitoare voi merge din nou să joc. Dacă vreţi, pot să vă iau şi pe dumneavoastră. Chiar m-aş simţi mult mai bine, mai sigură, însoţită.
– Nu, mulţumesc, doamna Sabina. Nu sunt jucător, de felul meu. Pe mine mă sperie banii; şi când sunt prea puţini dar şi când sunt prea mulţi, ori necuveniţi. Intru într-o stare de nelinişte acută, un fel de panică de care nu pot scăpa uşor.
Ţin minte de exemplu, când am venit în America în 1997 am aplicat pentru Well-Fare- un program prin care statul îi ajută pe cei lipsiţi de resurse, pentru o anumită perioadă de timp, de obicei scurtă. Când am primit pentru întâia dată suma de douăsute cinci zeci de dolari, am avut un şoc. Minţisem câte ceva despre sănătatea mea prin aplicaţia depusă la serviciile sociale şi mă simţeam vinovată, simţeam că banii respectivi nu îmi aparţin pe drept; că i-aş fi furat. Am renunţat la ei de a doua lună. Nu-i puteam accepta. Au refuzat să-mi taie ajutorul. Aveam dreptul la el la vârsta mea şi la situaţia mea medicală. Mi-am revenit abia după şase luni când am încheiat programul. Nu, nu sunt făcută pentru aşa ceva. Sunt slabă.
Se întunecase. Florin trebuia să se întoarcă de la serviciu. Doamna Aurelia adună
resturile de pe masă, curăţă firimiturile şi duse ceştile la bucătărie.
În picioare, doamna Sabina mătura camera mare cu priviri iscoditoare. Doamnei Aurelia i se păru că apreciază în dolari valoarea fiecărui obiect din casă.
– Îmi place livingul dumneavoastră. Cât v-a costat?
– Dar nu mai ţin minte, drept să vă spun. Îl avem din 1997 când ne-am mutat. Nu e prea valoros. L-am cumpărat de la nişte chinezi dintr-un magazin de pe Western, în Hollywood.
– Ah, da? Nici n-aş fi crezut. E frumos şi bine întreţinut.
S-a făcut târziu. Doamna Aurelia vă mulţumesc. Vă invit să treceţi şi dumneavoastră pe la mine. Când doriţi. O să vă mai sun şi fixăm o după amiază care să vă convină. Poate îl luaţi şi pe soţul. Să vă arăt şi eu casa mea. Bine?
– Da, desigur, doamna Sabina. Mai vorbim. Vă mai sun.
„Poate vrei să-l vezi pe Florin ce mutră va face când o să începi să te lauzi, să fabulezi, despre toate cele ale tale, despre banii tăi mulţi. Ar trebui să te mai gândeşti!” îşi zicea în sinea ei doamna Aurelia conducându-şi vecina spre ieşirea din bloc. Răsuflă uşurată când se îmbrăţişară în stradă.
Doamna Sabina cobora cu pas apăsat, înţepată, cu pieptul umflat şi cu capul ridicat.
O adevărată câştigătoare.
Superb, Dan! Iti vine sa razi si sa plangi citind… Adevarul transpare din fiecare cuvant. Permite-mi te rog sa te felicit!