Vasile Nussbaum (cel mai în dreapta cu cravată şi pantaloni de Häftling), la Buchenwald, în 1945, după eliberarea lagărului
Era o zi însorită de aprilie a anului 1945. Noi, cei peste douăzeci de mii de supravieţuitori ai lagărului Buchenwald, ne-am adunat pe marele Appellplatz să depunem un jurământ de credinţă. Fiindcă pe vremea aceea războiul nu se terminase încă, în introducerea textului Jurământului, camaradul nostru zicea: „Mai fâlfâie încă steagurile naziste, sunt liberi încă torţionarii noştri, mai sunt în viaţă călăii camarazilor noştri”. Astăzi, la 65 de ani după eliberare e cazul să facem un bilanţ pentru a vedea în ce măsură s-a realizat Jurământul depus de oamenii abia scăpaţi din infernul nazist.
Cu braţul drept ridicat sus la cer, cu glas puternic, însufleţiţi de acel unic moment în viaţă, am strigat în cor:
JURĂM ÎN FAŢA ÎNTREGII LUMI CĂ NU VOM RENUNŢA LA LUPTĂ PÂNĂ CE ULTIMUL VINOVAT NU VA FI ADUS ÎN FAŢA TRIBUNALULUI OAMENIRII!
Ne întrebăm: a fost oare judecat şi ultimul vinovat? Dar penultimul sau antepenultimul? E un fapt bine cunoscut că în scurt timp după Procesul de la Nürenberg condamnaţii, exceptându-i pe cei care primiseră sentinţa capitală, au părăsit locurile de detenţie. La acest proces a fost judecat şi condamnat, printre alţii, şi farmacistul Capesius, de origine transilvăneană. Un loc central pe rafturile „farmaciei” sale de la Auschwitz îl ocupau bidoanele cu Cyklon B. Uneori Capesius îl înlocuia pe şeful său, Mengele, la selecţia deţinuţilor trimişi la moarte. Ne întrebăm: ce s-a întâmplat cu acest ultim, penultim sau mai ştiu eu al câtelea călău? Peste câţiva ani şi Capesius avea să fie eliberat din închisoare, poate datorită bunei purtări, şi cu diploma de farmacist , care nu i-a fusese anulată, a deschis o farmacie şi s-a îmbogăţit cu o afacere pusă pe picioare cu ajutorul aurului din protezele extrase în lagă. În anii optzeci să murit de bătrâneţe, ca cetăţean onorabil…
Ce soartă au avut miile de călăi sadici care au reuşit să se eschiveze de judecată? E un fapt bine cunoscut că mulţi, foarte mulţi – printre ei şi Eichmann şi Mengele – au traversat oceanul, şi în calitate de paşnici emigranţi şi-au căutat câte un locşor în unele ţări din America Latină, mai ales în Argentina. Este cunoscut şi faptul că nici Eichmann şi nici Mengele nu ar fi reuşit să ajungă acolo fără ajutorul Vaticanului. Până în zilele noastre e un mister, o întrebare neelucidată, dacă Vaticanul le dăduse o mână de ajutor? Este greu de înţeles motivul pentru care Papa Pacelli, Pius al XII-lea, nu a înfierat nazismul în condiţiile în care mulţi catolici, chiar şi preoţi catolici, au fost arestaţi şi închişi în lagăre de concentrare. Mai mult: acest Papă nu a condamnat nazismul nici atunci când a aflat, prin martori şi documente de soluţia finală!
După mulţi ani de la terminarea războiului ne întrebăm, desigur retoric, câţi dintre miile de călăi, gardieni ai lagărelor de concentrare, şi-au ispăşit pedeapsa bine meritată sau măcar au fost aduşi în faţa unei instanţe de judecată? Astăzi mai trăiesc foarte puţini dintre ei. Încetişor, aproape pe neobservate, au plecat în lumea de dincolo. Rămâne doar întrebarea – ce moştenire spirituală au lăsat copiilor, nepoţilor?
Cu braţul drept ridicat sus la cer , cu glas puternic, însufleţiţi de acel unic moment în viaţă, am strigat în cor:
JURĂM CĂ ŢELUL VIEŢII NOASTRE VA FI STÂRPIREA DIN RĂDĂCINI A NAZISMULZUI .
În momentele jurământului au fost de faţă şi reprezentanţii armatelor aliate. Atunci, în acele clipe, i-am privit ca pe nişte îngeri salivatori. Peste ani însă, odată cu stingerea euforiei eliberării, ne-am dat seama că războiul aliaţilor nu s-a îndreptat împotriva nazismului şi a crimelor comise în numele lui, ci a fost o confruntare de interese ale unor mari puteri. Treptat am ajuns să ne punem întrebarea: de ce a căutat Chamberlain să negocieze (atât de jalnic) cu Hitler? De ce a strâns Molotov mâna lui Ribbentrop? De ce a intrat America în război numai după atacul de la Pearl Harbour, după aproape trei ani de la începerea conflagraţiei? De ce nu au încercat Aliaţii să distrugă căile de acces , mai ales calea ferată care ducea la rampa morţii, după ce aflaseră despre existenţa lagărului morţii de la Auschwitz ? Tălmăciri şi răstălmăciri există, la toate se pot da explicaţii, dar în mod concret nici unul dintre Aliaţi nu s-a grăbit în ajutorul celor persecutaţi de nazişti. Fireşte, Aliaţii au eliberat lagărele naziste de concentrare. S-o fi făcut numai pentru că drumul spre înfrângerea maşinăriei de război hitlerist trecea pe acolo?
Şi astăzi, la ora bilanţului, ne întrebăm: în anii aceştia mulţi care au trecut de la terminarea războiului s-a reuşit oare stârpirea din rădăcini a nazismului? Fără îndoială, omenirea a făcut un pas enorm pe calea democraţiei, în lichidarea molimei fasciste. Democraţia fiind în contradicţie cu dictatura, exclude nazismul ca formă de orânduire statală, dar prezintă anumite capcane, mai cu seamă în ceea priveşte interpretarea noţiunii de libertate şi, în cadrul acesteia, libertatea cuvântului. Astfel, neonaziştii zilelor noastre la început timid, apoi din ce în ce mai agresiv, au continuat să împânzească mass-media cu slogane naziste, culminând cu organizări de adunări populare şi marşuri stradale, fluturând steaguri cu svastica.
LEGI CE NU SUNT RESPECTATE
În majoritatea ţărilor democratice politicienii şi-au dat seama de pericolul reînvierii nazismului şi au votat legi, unele aspre de tot, pentru curmarea manifestărilor de orice natură a neonaziştilor. Aceste legi interzic editarea, comercializarea şi răspândirea ideologiei fasciste. Interzic propagarea ideilor fasciste prin radio şi televiziune, publicarea scrierilor antisemite şi de natură rasială. Aceste legi sunt extrem de bine venite şi salutare. Totul ar fi în regulă, dacă… ar fi respectate. Asemenea legi sunt în vigoare şi în România. Spre regretul nostru constatăm că niciun tribunal nu le ia în serios. Mai exact apar multe publicaţii care propagă idei fasciste şi de aţâţare antisemită, dar nu avem cunoştinţă ca vreun tribunal din ţară să fi condamnat vreo editură sau măcar un autor, pentru asemenea scrieri. Câtă vreme legile sunt literă moartă, nerespectate nici măcar de forurile judecătoreşti, rădăcinile nazismului rămân viabile, în stare latentă, gata pentru reînviere.
Cu braţul drept ridicat la cer , cu glas puternic, însufleţiţi de acel unic moment în viaţă, am strigat în cor:
JURĂM: CU TOATĂ PRICEPEREA ŞI PUTEREA VOM ACTIVA PENTRU O LUME NOUĂ, PAŞNICĂ ŞI LIBERĂ
În decursul detenţieine preocupa un singur lucru: modalitatea supravieţuirii. După eliberare însă, cu toţii ne întrebam un singur lucru: cum va fi viaţa noastră de acum încolo? În scurt timp tinerii din Buchenwald s-au împărţit în trei grupe, în funcţie de răspunsul la această întrebare. Unii şi-au zis: „M-aş duce oriunde în lume, dar nu mă întorc în veci în locul din care m-au deportat”. Astfel, o parte din tineri şi-au găsit o nouă patrie în Franţa, Suedia, America. Alţii şi-au spus: „După Auschwitz şi Buchenwald, singurul loc unde vreau să mă duc este Palestina.” Ei au plecat în Palestina pe căi legale şi ilegale şi s-au angrenat cu tot elanul în crearea statului evreu. Al treilea grup de tineri – ce-i drept influenţaţi în mare măsură de foştii antifascişti proveniţi chiar din Cluj – s-au decis să se întoarcă în ţară, unde voiau să zidească lumea nouă pentru care juraseră.
Au trecut anii şi fiecare şi-a putut da seama dacă a ales bine sau nu. Însă este un fapt istoric că abia trecuse ceva timp de la terminarea războiului şi lumea s-a scindat în două tabere ostile, aflându-se în preagul izbucnirii unei noi confruntări militare. Astfel s-a iscat un paradox insuportabil: noi, cei care juraserăm pe Appellplatz că vom milita pentru o lume paşnică, ne situam în tabere ostile, gata să se înfrunte! Spre norocul nostru, al întregii omeniri, nu a avut loc al treilea război mondial, dar spre regretul nostru şi al întregii omeniri, jurământul nostru în ce priveşte o lume paşnică a rămas doar un vis frumos.
JURĂMÂNTUL DIN BUCHENWALD – O FĂCLIE GENERAŢIILOR CE NE IAU LOCUL
Deşi de la încheierea celui de al II-lea Război Mondial, s-a scurs un răstimp echivalent cu trei generaţii, se pare că el n-a fost suficient pentru împlinirea Jurământului de la Buchenwald. Pe zi ce trece numărul martorilor oculari, al supravieţuitorilor lagărelor naziste, se împuţinează favorizând activitatea negaţioniştilor. Este cât se poate de clar că negaţioniştii nu ni se adresează nouă, foştilor deportaţi, şi nici evreilor, afirmând că nu s-a procedat la înfometare, muncă de sclav, că n-au existat camere de gazare şi cu atât mai puţin genocid. Nu, nicidecum. Ei se adresează propriilor popoare, vrând să le convingă că în timpul dictaturii naziste aşa ceva n-a existat niciodată. Şi lasă să se înţeleagă că dacă asemenea grozăvii nicicând nu avut loc, nu trebuie le fie teamă de o mână forte, care ştie să facă ordine, adică de dictator şi dictatură.
În ultima instanţă, realizarea Jurământului cade în sarcina generaţiei sau generaţiilor care ne iau locul. Trebuie realizate prevederile acestui Jurământ. Nu pentru noi, nu în interesul nostru, al celora care l-am depus, ci în interesul tineretului de azi şi urmaşilor acestuia.