În 2009, în plină criză financiară, la Washington circula o butadă: în 1989 capitalismul a salvat China, iar în 2009 China a salvat capitalismul. Butada este citată în cartea “Consensul Beijing – cum va domina modelul autoritar chinex secolul a XXI-lea”, de Stefan Halper (Basic Books, 2010, New York).
Titlul cărții este extrem de sugestiv și în cele 250 de pagini autorul enumeră argumentele care l-au dus la această concluzie. Halper, actualmente Senior Fellow la Departamentul Politică și Studii Internaționale al Universității Cambridge, sinolog și diplomat în administrațiile Nixon, Ford și Reagan, era inițial pornit să demonstreze că noul consumerism care domină o bună parte a societății chineze va submina în timp monopolul politic al Partidului Comunist.
Dar în timpul documentării, în timpul celei de-a 20-a vizite ale sale în China din ultimii 30 de ani, Halper și-a dat seama că această teorie de origine occidentală, a liberalizării economice care duce în mod inevitabil la liberalizare politică, este un mit.
China s-a angajat acum 30 de ani într-o liberalizare economică la început limitată, iar după revoltele din mai – iunie 1989, care au culminat cu reprimarea sângeroasă din Piața Tian An Mîn din Beijing, a urmat calea unui capitalism cu intervenția statului care a adus proprietate la sute de milioane de chinezi.
Potrivit lui Halper, acesta reprezintă un târg între conducători și cetățeni: statul are grijă de dezvoltarea economică în ritm rapid, iar cetățenii, care profită de prosperitate, se abțin de la contestare politică și solicitări de pluralism.
Titlul cărții e referire la “Consensul Washington” – o expresie introdusă de John Williamson în 1989 cu privire la 10 puncte privind reforma economică de piață, care au constituit ortodoxia în cei 10 ani de după prăbușirea comunismului. Ele includ liberalizarea economiei, reducerea subvențiilor și a tarifelor vamale, reducerea birocrației și liberalizare politică.
Organisme ca FMI și Banca Mondială au impus acest Consens Washington ca o condiție pentru asistența economică acordată țărilor în curs de dezvoltare. Acest sistem de idei era dominant în perioada în care în Occident victoria ideilor liberale era privită ca inevitabilă, ideea lansată de politologul americam Francis Fukuyama în cartea sa “Sfârșitul istoriei și ultimul om”, din 1992.
Secolul XXI a infirmat însă aceste previziuni, iar ultimul deceniu a fost dominat de ascensiunea economică colosală a Chinei, țară care a respins modelul de dezvoltare occidental.
Atractivitatea modelului chinez
Halper consideră că modelul de dezvoltare chinez a devenit tot mai atractiv în afara Occidentului, nu numai datorită eșecului aparent al căii neo-liberale, dar și datorită faptului că nu impune importul de modele culturale și politice occidentale.
China a devenit în multe zone ale lumii, cu precădere în Africa și mai nou America latină un partener economic privilegiat, care este interesat doar de afaceri și nu de problemele interne ale țării cu care are relații economice. Acest lucru a făcut ca Beijingul să trateze cu regimuri paria în Occident cum ar fi cele din Birmania, Sudan, Iran, Venezuela, Coreea de nord sau Zimbabwe.
Multe țări din ceea ce este îndeobște numit “lumea a treia” pot obține credite și investiții în condiții mult mai avantajoase din partea Chinei, pe care cu greu le-ar putea obține din Occident, care de multe ori (dar și cu excepții flagrante) insistă asupra unor condiții ca respectarea drepturilor omului.
Pe acest temei, China a căpătat o reputație uneori mai solidă pe plan internațional decât Statele Unite. Combinat și cu depedența economică a Statelor Unite de China – importuri de bunuri și contribuția Chinei la finanțarea deficitului bugetar american sunt doar două aspecte extrem de vizibile – Halper trage concluzia că Statele Unite și Occidentul în general pierd influență pe plan internațional în dauna Beijingului.
Halper susține că această poziție a Chinei care nu este un partener, dar nici nu are o poziție belicoasă la adresa Occidentului ca pe vremea lui Mao Țedun, are rădăcinile în situația internă, unde regimul nominal comunist, nevoit să asigure creștere economică, nu-și poate permite să încetinească ritmul de dezvoltare și de aceea practică un mercantilism agresiv pe plan internațional.
Cartea este extrem de critică la adresa lipsei de strategie în America cu privire la China, atitudinile oscilând de la cei porecliți “panda bashers” – agresivi la “panda huggers” – sinofili (referirea e la panda, urs care trăiește cu precădere în China).
În capitolul final, Halper recomandă anumite soluții privind tratarea Chinei și deși recunoaște că nu va fi ușor de stopat, declinul relativ al Occidentului poate fi cel puțin mai bine great. El recomandă Statelor Unite folosirea a ceea ce se numește “soft power” – puterea diplomației, a culturii, informațiilor – într-un cuvânt a influenței prin idei, pe care China a învățat atât de bine să o practice în ultimii 10 – 20 de ani.
China nu mai trebuie tratată ca un prieten sau un dușman, pentru că nu e niciuna dintre ele, spune Halper. Dar ea trebuie respectată ca o putere în ascensiune, al cărei rol în plan internațional va spori în continuu în viitoarele decenii.
Căci, spune Halper, regimul de la Beijing suferă de o insecuritate permanentă, iar puterea ideilor a fost întotdeauna punctul forte al Statelor Unite de la apariția statului acum aproape 250 de ani până astăzi.
Cartea lui Halper, chiar dacă ești sau nu de acord cu ideile prezentate în ea, te pune pe gânduri, fie și pentru faptul că vine din partea unui reprezentant al culturii liberale occidentale, care recunoaște cu realism limitele influenței acestei culturi în secolul al XXI-lea.