Părinţii tatii: Malka şi Mór Székely, anii 1930Preambul: Kolozsvár (Cluj), 10 noiembrie 1942
Dragă fiule,
Suntem bine, sănătoşi şi sperăm că şi tu eşti bine, deşi ne scrii destul de rar. De data aceasta îţi scriem pentru că a-ţi comunica lucruri importante. Ai primit convocarea să te prezinţi în faţa comisiei de recrutare în dimineaţa de 7 decembrie… Dorinţa noastră este să vii la Cluj şi să fii recrutat de aici. Recrutarea cade într-o zi de luni. Ai putea sosi duminică şi dacă nu poţi rămâne mai mult, marţi ai putea să te şi întorci. Cu drag,
Tatăl tău iubitor
Ai să te miri că primeşti din nou colet şi ai să crezi că e plin cu de toate, dar din păcate nu am putut să-ţi prepar mai mult şi nici altceva decât data trecută. Şi asta pentru că săptămâna aceasta ni s-a dat pe cartelă numai făină integrală, dar cred că şi cu asta e gustoasă. Ce mai faci ? În fiecare zi aştept cu nerăbdare poşta. De ce nu ne scrii regulat ? Tata ţi-a scris despre recrutare, şi cu ajutorul Celui de Sus, ne vei povesti totul personal. Abia aştept să te văd
Cu drag,
Mama
(traducere din limba maghiară)
Fragmentele de mai sus le-am extras dintr-o scrisoare adresată de bunicii mei, Mór şi Malka Székely, către tatăl meu Imre care, concediat fiind (din motive rasiale) de la fabrica Dermata din Cluj, îşi găsise de lucru la Budapesta.
Tata, înainte de a pleca în armată, a lăsat câteva obiecte personale la József Kántor, prietenul său cel mai bun. Le-a recăpătat în vara lui 1945 când revenea de la Buchenwald, unde supravieţuise împreună cu fratele său, în vârstă de 15 ani. Părinţii lor pieriseră la Auschwitz. Locuinţa era devastată. Singurele bunuri care le mai rămăseseră, erau cele lăsate în custodia lui Jóska.
Tata mi-a povestit prea puţin despre anii aceia de care nu voia să-şi aducă aminte, la fel cum purta cu obstinaţie cămăşi cu mânecă lungă, pentru a nu-şi expune numărul tatuat la Auschwitz. Nu a dorit să povestească despre cumplita experienţă, nici în cadrul programului Survivors of the Shoah, la care am participat ca voluntar. Mama a reulit să-l convingă, cu greu, să intre în cadrul final al video-interviului care avea să conţină mărturia ei. Filmările au fost făcute în mai 1999. Inima tatii a încetat să bată în noaptea dintre 3 şi 4 iunie a aceluiaşi ani.
Din amintirile sporadice, relatate de-a lungul timpului, s-a închegat povestea a cărei primă parte am publicat-o în numărul anterior al revistei Acum şi se încheia cu urcarea bunicilor mei în camionul care îi ducea către ghetoul de la Fabrica de cărămizi din Cluj. Tata şi fratele său au înnoptat în cerdacul casei sigilate şi au discutat toată noaptea căutând o cale de scăpare.
Împreună până la Birkenau
Tata era obligat să se prezinte de urgenţă la detaşamentul de muncă de la Baia Mare. Colonelul Imre Reviczky, comandantul detaşamentului de muncă, îi trata omeneşte pe militari, iar după începerea ghetoizării evreilor ardeleni, a contribuit efectiv la salvarea unor adolescenţi (fraţi sau rude ale celor din detaşament), trimiţându-le ordine de încorporare, deşi nu împliniseră vârsta corespunzătoare. În aceste condiţii tata a decis să-l ia cu el la Baia Mare, pe fratele său, care până în mai 1944, fusese elev în clasa a cincea a Liceului Evreiesc şi unul dintre cei mai buni jucători ai echipei de fotbal. Liceul a fost închis, iar elevii şi profesorii duşi în ghetoul amenajat la Fabrica de cărămizi, unde fuseseră adunaţi cei 18.000 de evrei din Cluj şi din împrejurimi. Printre ei se aflau şi părinţii şi rudele tatii.
Pentru moment, fraţii Székely erau liberi. Dimineaţa au urcat în trenul de Baia Mare. Din păcate, planul adăpostirii lui Laci la detaşamentul de muncă n-a avut sorţi de izbândă. Au ajuns la unitate seara. Tata depăşise termenul permisiei şi a fost reţinut la arest urmând ca a doua zi să dea explicaţii. Laci a rămas cu el. În zori toţi cei din arest au fost internaţi în ghetoul de la Baia Mare şi curând după aceea deportaţi la Auschwitz. Aici au avut norocul să fie selecţionaţi pentru muncă. Tata nu împlinise 22 de ani, iar Laci, având o constituţie atletică, s-a declarat de 18 ani. Fraţii au rămas împreună la Birkenau până într-o zi, când deţinuţii au fost înşiraţi şi întrebaţi ce meserie au. Tata s-a declarat lăcătuş mecanic şi l-a îndemnat pe Laci să iasă şi el din rând şi să spună că se pricepea la reparat biciclete, promiţându-i că avea să lucreze în locul lui. Laci a fost de acord şi a ieşit din rând, dar când nemţii au ameninţat că au să-i execute pe cei prinşi cu minciuna, s-a speriat şi a făcut pasul înapoi. Din momentul acela drumurile celor doi fraţi s-au despărţit. După o vreme Laci a fost inclus într-un transport care părăsea lagărul de la Birkenau. După mai multe lagăre de tranzit a ajuns în lagărul de la Bochum, unde datorită mişcării de rezistenţă care încerca să-i salveze pe adolescenţi, a fost repartizat la bucătărie. Mai târziu, cu un alt transport, a ajuns în lagărul de la Buchenwald.
!poza257!
Întâlnirea
Tata a rămas la Auschwitz. Lucra într-un garaj de reparat tractoare îndurând foamea, frigul şi umilinţa, dar soarta lui nu era atât de cumplită ca a deţinuţilor care trudeau la cariera de piatră. Uneori putea părăsi atelierul, împreună cu un soldat din Wermacht, pentru a aduna piesele abandonate pe teritoriul lagărului. De câte ori trecea de-a lungul gardului care despărţea lagărul bărbaţilor de cel al femeilor şi auzea vorbindu-se ungureşte, se interesa de soarta clujencelor.
Odată s-a apropiat de gard o femeie mai vârstnică, slabă şi înfofolită în zdrenţe, care l-a întrebat cu vocea tremurată: „Dumneata nu eşti cumva Imre Székely, din Cluj?”. „De unde mă cunoaşteţi?” – s-a mirat tata. Femeia i-a răspuns: „Imike, nu mă recunoşti? Sunt mama ta !” Stăteau amândoi şi se priveau cu lacrimile şiroindu-le pe obraji. Mama s-a interesat de soarta lui Laci şi tata n-a avut curajul să-i spună că fuseseră separaţi de mai multe luni şi nu mai ştia nimic despre el. I-a zis că fratele său e bine şi sunt împreună, dar nu are voie să umble liber prin lagăr. Apoi şi-a întrebat mama cu ce ar putea s-o ajute. Ea a făcut un gest neputincios către picioarele umflate, pline de ulceraţii varicoase şi spre capul tuns chilug. Avea nevoie de medicamente pentru picioare şi de o basma pentru a-şi acoperi capul. Cu ajutorul unui muncitor neamţ care lucra la garaje şi făcea naveta, tata a reuşit să obţină pastile Burow şi feşi. La atelier i-a confecţionat o cană de tablă şi o lingură. Vesela era foarte rară şi constituia o adevărată comoară pentru deţinuţi. Toate acestea le-a legat într-o boccea mică şi le-a aruncat peste gard, cu ocazia următoarei întâlniri cu mama sa. Aceasta se oferea să meargă la baie în locul altor deţinute, tocmai ca să treacă pe lângă gardul unde-şi putea întâlni fiul. Femeile nu se îndemnau să meargă la baie, pentru că acolo trebuia să-ţi lepezi hainele şi încălţările vechi şi la ieşire ţi se dădeau alte zdrenţe şi încălţări, de obicei mult mai proaste. Îmbrăcămintea şi, mai ales, încălţămintea aflată într-o stare ceva mai bună, reprezenta o şansă de supravieţuire, în timp ce lipsa lor, boala şi moartea. În ianuarie convoaiele care părăseau Auschwitzul au devenit tot mai frecvente. Tata a fost îmbarcat într-un vagon deschis şi a călătorit o săptămână în miez de iarnă, având drept hrană o jumătate de pâine cu rumeguş. În final a ajuns la Buchenwald unde l-a întâlnit pe Laci.
După eliberare Ibi Hamlet, o prietenă din Cluj, avea să-i povestească tatii că mama lui se ascundea ca să nu fie luată în convoaie, sperând că dacă rămâne la Auschwitz poate să-şi revadă fiii. A pierit acolo în ianuarie 1944, cu puţin timp înainte de eliberare. Avea 36 de ani. Bunicul, cu 15 ani mai în vârstă, a fost selectat către camerele de gazare, imediat după sosire.
Rândurile adresate fiului lor în noiembrie 1942 şi fotografia care-i înfăţişa în primul an de căsnicie (1921) alcătuiesc nucleu în jurul căruia s-a cristalizat imaginea pe care o păstrez despre Mór şi Malka Székely, părinţii tatălui meu.