Este pregătită România să recunoască Genocidul Armean din 1915 ?
Răspuns rapid şi fără echivoc:NU!
Nu pentru că românii nu ar fi capabili să priceapă resorturile unei tragedii. Nici pentru că românii nu ar fi capabili să se solidarizeze cu victimele unei nenorociri. Şi nici din cauza unor presupuse propagande negaţioniste turceşti. Nimic din toate acestea. Pur şi simplu aceste subiect dramatic şi grav al secolului XX nu ajuns să fie cunoscut de opinia publică românească. Sau să constituie o prioritate pentru succesivele administraţii guvernări politice româneşti de dinainte sau după 1989. Pînă în decembrie 1989 despre Genocidul Armean din România se pomenea pe şoptite. Sau era indirect atins de cărţi de beletristică. Romanul “Cele 40 de zile de pe Mussa Dagh” al lui Franz Werfel, tradus înainte de cel de-al doilea război mondial şi reeditat şi în perioada comunistă era singurul – quasi, au mai fost cîteva cărţi care au circulat în diverse limbi – reper despre drama din 1915.Un roman cu mare impact în publicul larg, dar, care, din păcate , restrângea dimensiunea unei catastrofe şi crime împotriva umanităţii la o secvenţă particulară, reală, cu final fericit.Printre alte libertăţi obinute după 1989 a fost şi abordarea deschisă a acestui subiect. Trei ani din viaţa noastră am cercetat şi studiat, în limita posibilităţilor noastre, acest subiect. Parte din efortul nostru a fost publicat număr de număr în revista “Ararat” şi în anuarul “ANI”. Urmînd ca totul să fie adunat într-o carte, sub genericul DOSAR 1915. Carte care nu a mai apărut.Din păcate, tot efortul nostru şi materialul strîns de noi a fost subiectul unui plagiat pentru o lucrare de licenţă în istorie, continuat, din nefericire şi sub forma unui volum. Am semnalat la vremea respectivă raptul, atît la nivel UAR cît şi la nivelul Facultăţii de Istorie. Nu reluăm trista poveste. Vrem însă să remarcăm apariţia a două noi lucrări de licenţă pe acelaşi subiect. Una este încheiată de acum doi ani şi aparţine Cristinei Popa de la Univeritatea din Cluj, alta este în curs de realizare şi aparţine Andreei Pavel de la Facultatea de Istorie şi Relaţii internaţionale a universităţii “Ovidius” din Constanţa. Ceva, ceva începe să mişte, dacă tineri di România şi cadre universitare acceptă astfel de subiect pentru lucrări de licenţă. Să amintim şi de incredibila poveste a Cristinei Popa, care, nu doar că am învăţat armeneşte, dar a şi plecat într-o acţiune de voluntariat în Nagorno Karabagh. Ne întrebăm cîţi dintre conaţionalii noştri armeni sunt capabili de atfel de entuziasme şi sacrificii ? Sigur că acum de 24 aprilie este buluceală de personalităţi, şi la Erevan şi la Bucureşti, pentru a spune cuvinte meşteşugite, a depune coroane şi a face fotografii. Sigur că acum “s-a dat drumul la Genocid”, în sensul în care nu mai este un subiect “tabu”, nici la Erevan, nici la Bucureşti. In Turcia, da, nu se poate aborda deschis şi cu francheţe aceste episod dramatic din istoria Imperiului Otoman. Dar şi acolo ceva începe să mişte. Aşa cum ceva – ceva mişcă prin diverse colţuri ale lumii, unde guverne sau parlamente recunosc oficial această traumă naţională. Atât a armenilor, ca victime, cît şi a turcilor, ca părtaşi şi responsabili a unei crime. Lucrurile şi evenimentele sunt fluide. Parlamentul Suedez a recunoscut Genocidul,ca şi cel al Cataluniei, ca şi Comisia de Politică Externă a Camerei Reprezentanţilor din SUA. Vrem nu vrem, adevărul iese la iveală. Şi vom fi obligaţi, dincolo de interese strategice şi realpolitik să acceptăm realitatea din DOSARUL 1915. Intr-un viitor incert, suntem convinşi, că şi oficialităţile româneşti din România vor fi obligate să răspundă ferm acestei asumări a unei tragedii. Minciuna şi falsificarea istoriei nu folosesc la nimic. O contraofensivă propagandistică de mari proporţii intreprinsă de autorităţile turce de a mistifica adevărul faptelor nu poate decît amâna un proces în curs care nu conduce decît la adevărul faptelor. Admiterea Turciei în Uniunea Europeană nu poate rămâne în afara acestui proces.Cu foloase pentru întreaga umanitate şi din care am învăţa să trăim mai frumos şi întru adevăr cu toţii.
Am citit cu interes articolul si am doua comentarii
1.In articol apare afirmatia „Pînă în decembrie 1989 despre Genocidul Armean din România se pomenea pe şoptite. – banuiesc ca ati dorit sa scriei „in” in loc de „din”.
2. In articol amintiti numele Cristinei Popa, care intr-adevar a invatat limba armeana si s-a dus voluntar in Nagorno Karabagh, la a aceasta atitudine contribuind substantial radacinile ei armenesti din Gherla, renumitul Armenopolis, unde mai licareste spiritul intemeietorilor.
3. la noi, la TVR Cluj, genocidul armean este amintit in fiecare an, atat in aprilie (chiar ieri am avut un astfel de moment la Transilvania Policroma, al carei producator sunt)si ori de cate ori cand prezentam personalitati al caror trecut familial a fost marcat de genocid. Sper ca demersurile internationale sa aduca si Turcia la stadiul de a fi capabila sa-si asume responsabilitatea. Din pacate, cred ca va mai trece ceva timp pana atunci
Alaturi de genocidul armenilor de care am aflat prima data din romanul Musadag intr-o editie interbelica a mai fost un genocid uitat si ignorat, genocidul caldeenilor crestini din Mesopotamia, actualul Irak. Si pentru ca acesti caldeeni sunt minoritari in propria tara probabil ca despre acest genocid se va vorbi cu o jumatate de gura doar in unele medii de obicei tinand de studuiul istoriei. Alaturi de recunoasterea generala a genocidului suferit de armeni ar trebui sa se faca dreptate si caldeenilor.