ACUM.TV

Șabs Roif, supraviețuitor al Holocaustului din Transnistria are azi 79 de ani. A fost deportat în 1941, la vârsta de 11 ani, împreună cu familia sa, din satul basarabean Duruitoarea Veche, la ordinul regimului Antonescu, doar pentru că era evreu. A supraviețuit miraculos de trei ori în masacre organizate de armata sau jandarmii români în Basarabia în vara lui 1941 și a ajuns în lagărul Obodovka din Transnistria, unde a stat până în 1944, când au sosit trupele sovietice iar administrația românească s-a retras.

Din cei 3 sau 4000 de oameni care veniseră la început la Obodovka, câți au mai supraviețuit?

Eu cred că din cei 3000 care plecaserăm de la Râșcani am mai rămas mai puțin de jumătate. Iar pe drumul acela spre Transnistria parcă era semănat cu cadavre. Noi am trecut prin lagărul de tranzit de la Mărculești, dar cunoșteam oameni din satele vecine care au trecut pe la Rezina și n-au supraviețuit, au fost înecați în Nistru.

Să înțeleg că totuși, în comparație cu alte lagăre, la Obodovka ați fost norocos?

Puțini au rămas la Obodovka…

Da dar față de lagărele morții de la Bogdanovka, Ahmecetka sau Domanievka sau la Odesa…

Da, acolo au fost împușcați zeci de mii de evrei. La Obodovka majoritatea au murit de foame, de frig și de tifos, dar nimeni nu a fost împușcat. Când ne-a eliberat armata sovietică, ne-am uitat câți evrei au ieșit acolo la întâlnire, mai rămăseseră foarte puțini.

Când a fost eliberarea?

În martie 1944. Și după aceea am luat-o imediat înspre casă, iar ostașii sovietici ne spuneau: “Nu trebuie să vă grăbiți, nu vă temeți, sunteți liberi, dar războiul nu s-a terminat”. Armata română era încă în Basarabia.

Când ați ajuns în sat?

Cred că era începutul lui aprilie, că era Paștele la moldoveni. Casa noastră nu era avariată, dar nu mai era nimic înauntru, dar noi ne-am culcat pe podea și sărutam podeaua. Ne gândeam ce o să facem, că am venit fără nimic, cu haine rupte, eu eram cu niște pantaloni din sac și cu opinci în picioare, n-aveam bani, n-aveam nimic. În vreme de două-trei ore s-a umplut toată casa de lucruri aduse de oamenii din sat. Noi am trăit bine cu toată lumea, n-am avut conflicte niciodată cu nimeni. Oamenii stăteau în rând, parcă vroiau să întâlneasca mireasa și mirele.

Mai rămăsese vreun evreu în sat?

Nu, l-a noi în sat nu rămăsese niciunul. Din familia mea ne-am întors cu toții și mă întreabă unii: “Cum de a rămas familia întreagă?” Asta e o raritate, fiindcă am fost eliberat de o mână sfântă. Înainte de război erau vreo 350 – 400 de evrei în sat și s-au întors vreo 80, cam așa. Majoritatea evreilor de limbă română erau de la țară și au fost nimiciți, cei care au supraviețuit în număr mai mare erau evrei ucrainieni de la oraș.

Eu tot spun că e o mână sfântă. Când organele sovietice ne-au impus să închidem bisericile – eram de-acum președinte de kolhoz, unde aveam 13 sate – primeam ordin în scris să închidem bisericile. Eu am avut pe teritoriul kolhozului opt biserici. Două biserici eu le-am găsit închise când m-au ales pe mine, în satul Pereni și în satul Pașcani. Le transformaseră în magazii, că așa a fost ordinul, ca să le batjocorească. Biserica mai renumită era în satul Bujor unde era centrul kolhozului. Și tot veneau instructori de ăștia mai mici care-mi spuneau: “Trebuie închisă biserica, așa spun cei de la raion.” Iar eu le răspundeam: “Biserica asta nu eu am deschis-o și nu am dreptul să stric ce n-am făcut.”

Până la urmă n-am închis nicio biserică. Ne tot chema la raion, pe mine și pe un moldovean care avea și el o biserică în satul lui. Eu am spus că nu închid biserici și i-am păstrat pe preoți, părintele Benea, cel care ne-a salvat viața la Văratec, a fost mutat acolo. În satul meu natal, părintele Benea trebuia să achite impozite și nu avea bani și atunci tatăl meu cu alți doi evrei au mers la Bălți și au făcut o chetă ca să-l salveze, că altfel îl băgau la pușcărie. Fratele meu, care tocmai fusese ales președinte la sovietul sătesc, i-a găsit o casă la Duruitoarea Veche, preotul plecase în România și casa era liberă. I-a spus părintelui Benea că nimeni nu se va atinge de el.

Întorcându-ne la ziua de azi, când aud negaționiști ai Holocaustului precum Coja sau Petrencu ce povestiți dumneavoastră, ce spun, că nu-i adevărat?

Da, că nu-i adevărat, aratăți-ne cadavrele. Iată, recent (n.r. în 2007) s-au găsit schelete la Gvozdavka, aproape de Odesa. Majoritatea celor găsiți morți acolo erau evrei originari din Basarabia și toți au fost împușcați. Au fost descoperiți în timpul săpării unui șanț mare pentru niște conducte de gaz. Pe urmă bătrânii din sat au povestit că fuseseră împușcați evrei în timpul războiului.

Câți supraviețuitori ai Holocaustului mai sunt azi în Republica Moldova?

Au rămas puțini, mulți au plecat în Israel, în America, în Germania. Eu greu de estimat, că în Transnistria, unde a dost puterea sovietică mai de mult, sunt mai mult familii mixte, dar cred că în total sunt vreo 3000. Toți primesc ajutoare din Germania.

Cam cât se plătește?

Primesc produse, bani primesc doar cei care au fost în lagăre, vreo 175 de euro pe lună. Mai face Germania cadou la fiecare deținut, pe rând, câte 2000 de euro. Dar România nu plătește niciun ban. Noi nici n-am cerut. Cred că nici n-avem de la cine cere. Eu știu însă că evreii din România o duc bine. S-a adoptat legea care a restituit proprietățile comunitare evreești, aici noi n-avem nimic, deocamdată. Noi am cerut de multe ori, dar nu-i lege de restituire.

Aș vrea să vă întreb în încheiere, credeți că va dispărea vreodată fenomenul negării Holocaustului?

Antisemitism există în toate țările, în unele locuri mai mult în altele mai puțin. Eu cred că repetarea unui Holocaust este imposibilă. Dar oricum e greu de suportat și acest negaționism și antisemitism. În Moldova există antisemitism – se neagă Holocaustul, se zice că “jidanii au născocit”.

Acest articol a fost publicat duminică, 8 noiembrie 2009 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.