Katica, la varsta de un an, in lagarul de la MoghilevPreambul: De curând am terminat de citit un roman autobiografic care m-a captivat de la prima până la ultima pagină. Cartea, scrisă în limba maghiară şi publicată în 2008 de editura Stúdium din Cluj, este întitulată „Az emlékezés mélyvizeiben” (În adâncurile amintirilor) şi conţine memoriile pictoriţei Rózsa Gottlieb, care la apariţia cărţii împlinise deja 95 de ani. Un veac de existenţă: Veacul XX. O poveste de viaţă emblematică pentru acest secol zbuciumat, care începe în Ardealul dinainte de primul război mondial, continuă în România interbelică, cea de sub regimul Antonescu şi apoi cel comunist, încheindu-se (fără a se sfârşi) în lumea liberă, în Germania secolului XXI. Prima jumătate a cărţii prezintă tinereţea lui Rózsa Gottlieb, o evreică ardeleancă foarte frumoasă şi talentată, care a urmat studii de pictură la Budapesta, iar după cedarea Ardealului s-a refugiat la Bucureşti unde s-a măritat cu un militant antifascist, urmărit de Siguranţă. În speranţa că vor scăpa de persecuţiile rasiale şi politice, au fugit în URSS, stabilindu-se la Cernăuţi, împreună cu fetiţa lor în vârstă de câteva luni. După recucerirea Bucovinei de către România, au fost deportaţi în Transnistria, la Moghilev, unul dintre cele mai cumplite lagăre de concentrare. Autoarea este încredinţată că viaţa ei a fost jalonată de miracole. Unul dintre acestea a fost evadarea din lagărul de la Moghilev, împreună cu fetiţa ei, în vârstă de doi ani. Consider că povestea acestei evadării este o minunată pildă de omenie în vremuri guvernate de neomenie şi cred că se cuvine publicată acum, în preajma zilei de 9 octombrie, Ziua Memorială a Holocaustului din România.
Conjunctura şi personajele incredibilei poveşti adevărate: După doi ani şi mai bine în care familia nu a ştiut nimic despre Rózsa, soţul ei Elemér şi fetiţa lor Katica, s-a primit vestea că toţi trei erau internaţi în lagărul de la Moghilev. Adrian, locotenent major în armata română şi viitor cumnat al lui Rózsa, şi-a eliberat un ordin de deplasare de 24 de ore şi a plecat de la Lugoj la Moghilev, pentru a-i găsi şi avertiza că situaţia de pe frontul de răsărit era de aşa natură, încât se puteau aştepta la retragerea armatei germane care punea în pericol şi mai mare viaţa evreilor internaţi în lagăre. S-au sfătuit şi au ajuns la concluzia că fetiţa trebuia salvată cu orice preţ, singura soluţie fiind evadarea din lagăr. Plecarea întregii familii fiind imposibilă, au decis ca mama şi fiica să fugă din lagăr şi să ajungă în ţară, unde Adrian le găsise o ascunzătoare sigură. Pentru asta însă trebuiau să treacă Nistrul şi să ajungă în oraşul Ataki, care ţinea de România. Era o vară caniculară şi multă lume se scălda în Nistru. În mijlocul râului se găsea o insulă unde se făcea plajă, existând o şansă minimă ca Rózsa şi fetiţa ei să treacă pe malul celălalt, fără a fi observate. Dar evadarea nu avea sorţi de izbândă fără un de om de legătură în Ataki care, la momentul potrivit, să-i telegrafieze lui Adrian, la Lugoj, să vină să le ia. Soţul lui Rózsa a apelat la un soldat român care lucra în fabrica din lagăr şi făcea naveta zilnică din Ataki. Numele său era Ionel.
Evadarea
(fragment din romanul „Az emlékezés mélyvizeiben”, de Rózsa Gottlieb)
Ziua cea mare a avut loc către sfârşitul lunii august, 1943; Katica împlinise doi ani şi patru luni. Elemér m-a condus până la insuliţa de la mijlocul Nistrului unde ne-am luat rămas bun cu inimile sfâşiate, iar eu, cu copilul în braţe, mi-am continuat drumul în largul râului necunoscut. Dacă traversam de-a curmezişul, riscam ca cineva de pe malul celălalt să observe că vin de pe insulă, dar apa curgea atât de repede încât nici n-aş fi putut s-o fac. Am început să înaintez încet, cu băgare de seamă, pentru a nu atrage atenţia nimănui. Am mai aruncat o ultima privire către Elemér observând cât de greu îşi ţinea cumpătul. Oare aveam să ne revedem vreodată ?
Malul celălalt mi se părea îngrozitor de îndepărtat. Am zărit mulţimea de oameni care făcea plajă, dar nu reuşeam să disting pe nimeni şi mi-am dat seama, uşurată, că nici ei nu pot vedea chipul meu. Nu departe de mine mai înota un bărbat, singura persoană care se încumetase să iasă în largul Nistrului. Pe la mijlocul drumului albia s-a adâncit; nivelul apei îmi ajungea până la piept, apoi până la gât. La un moment dat am fost tentată să mă întorc din drum, dar nu mai puteam întrucât am fost luată de curentul puternic. După o vreme am pierdut contactul cu fundul râului. Katica ţipa disperată, îşi încleştase mânuţele în jurul gâtului meu şi dădea agitată din picioruşe. De un lucru eram sigură, că nu aveam să-mi las copilul din braţe, chiar de-ar fi fost să ne scufundăm amândouă. Îmi pierdusem orice speranţă. La un moment dat, ca prin vis, am simţit o mână puternică prinzându-mă de cotul stâng. M-a ridicat şi a început să mă împingă înainte. Puteam deja să pedalez cu picioarele şi să lopătez cu braţul drept. Aşa am reuşit să ne apropiem încet-încet de malul Nistrului. Apoi am simţit din nou fundul râului sub tălpi şi nivelul apei a început să scadă, iar când mi-a ajuns doar până la brâu, salvatorul meu s-a desprins şi a dispărut fără un cuvânt. Nu ştiam cine era şi nici cum arăta.
Când am ajuns la mal Katica urla din răsputeri iar eu eram năucă. Ionel venea către noi în fugă. Curioşii făcuseră roată în jurul nostru comentând. Eram sigură că, dintr-un moment în altul, aveau să apară grănicerii şi ne vor împuşca. M-am decis să cer clemenţă pentru fetiţă, sperând că Ionel şi Adrian vor avea grijă de ea. Trăsesem o spaimă atât de mare încât nici nu-mi mai păsa dacă aveau să mă prindă. Intr-adevăr au sosit grănicerii, însă în loc să mă aresteze, au început să mă laude că mi-am salvat copilul de la înec. Nici nu le trecea prin cap că veneam de pe celălalt mal al Nistrului. Lui Ionel i-a venit o idee salvatoare şi a început să le explice cu glas tare celor din jur:: “Se spune că un copil bolnav de tuse măgărească se însănătoşeşte dacă-l duci în mijlocul apei!”. Astfel i-a convins pe privitori şi pe soldaţi că fetiţa mea era bolnavă de tuse măgărească şi am dus-o în mijlocul râului, dar copilul s-a zbătut şi era să se înece. Totul părea cât se poate de firesc. Mai târziu am aflat că tânărul care mă salvase se numea Sie şi era coleg de armată cu Ionel, în Ataki. Ionel i-a destăinuit planul nostru de evadare şi l-a rugat să mă urmărească, din momentul în care am părăsit insuliţa, şi să mă ajute la nevoie. Nu l-am mai văzut niciodată şi nu am avut prilejul să-i mulţumesc. Sper că Dumnezeu l-a răsplătit pentru fapta sa !
Apoi Ionel ne-a condus lângă o pătură întinsă pe jos, unde erau nişte haine şi pantofi, de parcă acolo ne dezbrăcaserăm ca să intrăm în râu. M-am îmbrăcat tremurând ca varga. Adrian era puţin mai departe, amestecat printre oamenii aflaţi la plajă. După ce mulţumea de gură-cască s-a risipit, am pornit către locuinţa lui Ionel. Era ora şapte seara, dar trenul către Lipcani, cel mai apropiat un nod de cale ferată, pleca abia la ora şapte dimineaţa. Până atunci ne mai puteau paşte alte pericole. Eram ameţită şi frântă de oboseală. Dorul de Elemér mă sfredelea ca un fier înroşit, îmi stăruia în memorie aşa cum l-am părăsit pe insula din mijlocul Nistrului. Apoi m-a cotropit somnul. M-am trezit în zori. Trebuia să ajungem la gară şi să cumpărăm bilete, fără a atrage atenţia nimănui. Am reuşit. Ionel ne privea de departe, bătând mătănii şi rugându-se cu fervoare. Seara am ajuns la Iaşi. A doua zi am plecat mai departe la Onceni, un sătuc de lângă Roman, unde locuia mama lui Adrian care era învăţătoare şi avea o casă şi o grădină mare, la marginea satului. La ea în casă se ascundea şi sora mea, Elli, logodnica lui Adrian. Noaptea am ajuns la Roman şi în zori ne-am continuat drumul cu căruţa până la Onceni. Întâlnirea cu Elli a fost impresionantă. Ea se refugiase din Ardeal şi mama lui Adrian o ascundea, de doi ani de zile. Iar acum avea să ne ascundă şi pe noi, pe mine şi pe fetiţa mea, ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume. Deşi îşi risca viaţa…
…N-am cuvinte să pot exprima iubirea şi recunoştinţa pe care le-o port salvatorilor mei: locotenent major Adrian Dumitru, soldatul Ionel, (al cărui nume de familie nu l-am cunoscut niciodată), Sie, înotătorul necunoscut care a salvat viaţa mea şi a lui Katica, mama lui Adrian, Maria Catană, care a ascuns-o pe sora mea timp de doi ani şi opt luni, iar pe mine şi pe Katica, timp de opt luni, în casa ei din Onceni. Cu toţii şi-au riscat viaţa pentru noi. Cu toţii sunt demni de numele de Om, sunt stele care strălucesc în bezna cea mai adâncă.”
(traducere din limba maghiară, de Andrea Ghiţă)
Epilog: Elemér, soţul lui Rózsa, a reuşit să facă faţă interogatoriilor dure care au urmat evadării soţiei şi copilului. Lagărul de la Moghilev a fost eliberat de partizanii ruşi în primăvara anului 1944, când armata germană se retrăgea, distrugând şi omorând tot ce găsea în cale. Elemér a scăpat cu viaţă. Familia Gottlieb a trăit câteva decenii la Cluj. Rózsa a devenit o pictoriţă apreciată. Katica a terminat medicina şi după o vreme a emigrat în Germania. Părinţii s-au decis să-şi petreacă bătrâneţile alătur de fiica lor.
…ca de obicei,la autoarea articolului,doamna andrea ghita,cele descrise au un ritm trepidant
care staruie si ma urmareste mult timp dupa citirea peripetiilor extraordinare a pictoritei roza gotlib carei doresc pe aceasta cale din toata inima,batranete cat mai placuta posibil,amen !
relatarile omenesti, detailate din aceasta odiseie,dovedesc inca odata ce s-a intamplat cu evreii din romania in timpul razboiului mondial.pana acum,mai sunt netrebnici,care incearca sa tagaduiasca,sa musamalizeze,faptele concrete strigatoare in toate colturile lumii, pana’n adancul tuturor
cerurilor.
este foarte important,sa nu uitam,sa ne aducem aminte.poate totusi vom stii sa invatam ceva din lectiile sangeroase,criminale,in urma carora 6
milioane de evrei au fost omorati.si nu numai ei… itzhak bareket.
Foarte impresionant!
Unii oameni sunt oameni in orice imprejurare!
Dupa publicarea articolului am primit un mail de la o veche cunostinta stabilita in Canada, Peter Weiss nepotul lui Rozsa Gottlieb, care m-a informat ca Adrian Dumitru, Maria Catana si Gabriela Tiron-Strauss (sora lui Adrian) au primit titlul de Drepti intre Popoare, acordat de Yad Vashem, dosarul 6843, in semn de recunostinta pentru salvarea lui Rozsa si a fetitei ei.
Aztazi 11 ianuarie am aflat si am citit articolul cu deosebita emotie.
Normal deoarece despre evadarea lui Rozsika si Katica am auzit personal de la parintii mei care au impartit cu familia Gottlieb mult timp o camera mica in lagarul Moghilev cu parintii mei. Acea camera era si locul in care m-am nascut
intr-adevar, impresionant. din ce erau facuti oamenii atunci, ca aveau asa o tarie sa razbeasca prin pericole de moarte fara sa sovaie?