Priveam procesiunea.
Un şir nesfârşit de bătrâni.
Babe şi moşnegi.
Anonimi sau faimoşi, bine îmbrăcaţi sau ponosiţi, trişti sincer sau doar curioşi, pomădaţi şi cu părul vopsit, cu căciuli de astrahan sau cu basc.
Mare parte din ei făuritori de nădejde ai “Epocii de aur”.
Dar bătrâni.
Doar nişte bătrâni.
Spectacolul funest mă ducea cu gândul la Dante şi la “coada” spre Purgatoriu.
Acolo unde aşteptăm să fim pârjoliţi, mai mult sau mai puţin, pe măsură a ceea ce am făcut.
Dar mai ales a ceea ce am ales conştient să nu facem.
Să nu facem bine, să nu facem dreptate, să nu facem pace cu semenii, să nu facem copii de teamă de a nu ne trăi viaţa aşa cum ne place.
Priveam procesiunea şi îmi închipuiam cum o minune i-ar fi făcut pe toţi bătrânii ăştia să dispară.
Într-o clipită.
Instantaneu.
În capul alaiului, o tânără cu faţa imobilă mima despărţirea de elf.
Nici măcar de zeu.
O femeie care câştigă acum mai mult decât toţi anii petrecuţi cu un moş.
O tânără sumeţită peste sicriul ieftin de brad lăcuit.
Pare arogantă, indecentă în mândria ei.
Dar e doar tinereţea!
O altă epocă învingând în cele din urmă „aurul” lor.
Au revoir tristesse!