Cum pe 15 ianuarie, s-a decis prin lege, să se sărbătorească Ziua Culturii Naționale (românești), data aleasă fiind ziua de naștere a lui Mihai Eminescu, această sărbătoare implică și celebrarea poetului național. Din numeroasele evenimente în țară și peste hotare cu această ocazie, mi-a atras în mod deosebit atenția cititul, în limba română, al poe≥iei “Lacul” de către Ambasadorul Marei Britanii în România, Paul Brummell, lângă Ipotești, chiar la locul unde poetul a compus aceea poezie despre dragoste și solitudine, și iubire a naturii.
Iată un gest frumos din partea unui ne-vorbitor de română, pe care la scară și mai importantă l-au făcut și alți străini captând elemente românești. Mă refer la fotograful-etnolog japonez Miya Koisei, primul care, printr-o expoziție minunată de fotografii, “România celor Patru Anotimpuri”, la Musée de l’Homme, Paris (1997), a prezentat https://www.libhumanitas.ro/maramuresul-meu-my-maramures-miya-kosei-idea-design-2015.html nostru în Franța.
Coperta cartii de Miya Kosei, editura Humanitas.
Apoi, la compozitorul William Toutant (o piesă pentru bariton și pian inspirat de textul “http://luceafarul.com/Pages/sbsglossabantas.html” de Mihai Eminescu) și artistul Jerry W. McDaniel (picturi-ilustrații la poeme de Lucian Blaga, Ana Blandiana și acum, special pentru acest articol, la poezia lui Eminescu “Lacul”).
Detaliu din pictura-ilustrație pentru poezia lui Eminescu “Lacul” de pictorul american
Jerry W. McDaniel, © 2018. www.ic-art-gallery.com
Pictura-ilustrație pentru poezia lui Eminescu “Lacul” de pictorul american Jerry W. McDaniel, © 2018
Kosei s-a deplasat el spre România (de multe ori, încă din 1950), dar cei doi americani nu ar fi avut access la poeții români decât prin traducerile pe care, din fericire, le-au găsit pe Internet și în volume traduse în engleză.
Punctul spre care doresc să atrag atenția aici este importanța de a traduce din română în limbi de mare răspândire, cum ar fi engleza, spaniola, franceza, chineza. Multe din evenimentele din străinătate, organizate de Institutele Culturale, Ambasadele/Consulatele, de bisericile și societățile comunitare românești în diverse locuri de pe glob, sunt concepute doar pentru români. Iar noi ne cunoaștem cultura. [15, 16, 17, 18] Mulți știm pe dinafară poezia “Lacul” sau “Luceafărul”.
Am auzit de multe ori în emigrație spunându-se “Suntem români, să vorbim românește.” Da, este plăcut să ne întâlnim între noi spre a ne mai domoli dorul și nostalgia, și a ne păstra tradiția, dar important este și să ne facem cultura cunoscută și în afară țării. Și pentru aceasta trebuiesc evenimente care să invite și ne-vorbitori de română, să fie în limba țării unde au loc, sau bilingve. Ținând aceste evenimente doar în română îi izgonim pe nativi, și vom rămâne veșnic necunoscuți.
România are atât de multe lucruri frumoase “de arătat lumii”, sunt atâția români răspândiți pe tot globul, care s-au afirmat, în diverse domenii. Cu convingerea că trebuie să punem in lumină tot ce are valoros România, cultura românească, mi-am impus eu misiunea de a face descoperiri-surpriză românești în străînătate și din 1998 scriu articole pe această temă. (Vol I al articolelor mele, “Exerciții de Neuitare”, în română (2015), se poate răsfoi pe Amazon; în present lucrez la traducerea în engleză și franceză a Vol. I și la Vol II – bilingv).
Coperta Vol I. Editura Reflections, Inc., 2015.
Încercările mele au accentuat întotdeauna necesitatea de a face evenimente unde să poată participa/și înțelege ce se spune și nativii: expozițiile de la CSUN, Mateescu (1985) și Brâncuși-Mateescu (2005), Congresul ARA (1992), momentul literar cu ocazia vizitei pe Coasta de Vest a SUA (2015) a scriitorilor Ana Blandiana și Romulus Rusan, însoțiți de poeta Doina Uricariu, pe atunci directoare a ICR din New York.
Invitatia (creata de Prof. David Moon) la expozitia “Encounters” prezentand fotografii cu sculpture de Constantin Brancusi si Patriciu Mateescu de la CSUN, 2015.
Cazul meu reprezintă un efort de “o persoană” așa cum sunt și alte cazuri, ca să iau drept exemplu pe acela al lui Andrei George Săhlean, care l-a tradus minunat și l-a promovat în SUA pe Eminescu. Vizibilitatea culturii noastre nu se poate face sufficient prin aceste eforturi care sunt mari și cu sprijin financiar minim sau inexistent.
Ne confruntăm cu o realitate pe care o știm bine: România și cultura noastră sunt foarte puțin cunoscute în afara țării. Din lunga mea experiență de trai în SUA, aproape jumătate de secol, știu că americanul cunoaște despre România numai fenomenul Dracula și Ceaușescu, nume de sportivi ca Ilie Năstase, Nadia Comăneci și, mai nou, Simona Halep, sau, cântecul formației O-zone, “Dragoste din Tei” ajuns “viral” pe Internet. Despre cântărețele de operă celebre contemporane, Leonida Văduva și Angela Gheorghiu, sau clasicii Constantin Brâncuși, Eugen Ionesco, George Enescu puțini străini știu că sunt români. Câți ne-vorbitori de română știu că România a avut artiști impresioniști, câți știu despre talentații noștrii pictori și sculptori, Nicolae Grigorescu, Nicolae Tonița, Milița Petrașcu, Ion Jalea, George Apostu (ca să numesc doar câțiva)? Câți ne-au citit literatura?
Dacă ar fi mai cunoscută, ar fi multe elemente din cultura noastră care ar fi în competiție cu elemente similare din alte culturi, sau chiar le-ar depăși. Iată un exemplu: Un student de la secția de muzică de la UCLA (University of California at Los Angeles) a făcut o prezentare, acum foarte mulți ani, în seminarul “Building Bridges” (“Să Construim Punți”) organizat de Georgiana Fârnoagă, care predă Româna la UCLA. Studentul acesta ne-român, a comparat, cu exemplificări audio, “Simfonia în Albastru” a lui George Gershwin și “Rapsodia Română” a lui George Enescu. Concluzia lui a fost că, între cele două, piesa muzicală a lui Enescu îi plăcea mai mult.
Sunt cam de numărat pe degete expozițiile și spectacolele inițiate în afara țării de instituții culturale “străine” importante (expoziția de la Paris, cu ani în urmă, a impresioniștilor români, expoziția Nicolae Grigorescu “Napoleon al III-lea și Principatele Române”, la Muzeul Chateau de Compiègne (2009); expoziția organizată la Institutul pentru Studiul Lumii Antice (Institute for the Study of the Ancient World – ISAW) la New York University (2010), “Lumea dispărută a vechii Europe, Valea Dunării, 5000-3500 înainte de era noastră” (prezentând Cultura Cucuteni).
Motivele pentru care cultura noastră nu este cunoscută sunt diverse. Suntem o țară mică ca geografie, cu o limbă nu de mare răspândire. Tot ce se scrie ca litertură română, dacă nu este tradus, nu este accesibil restului lumii. Dar nu numai literatura are nevoie de traduceri, toate domeniile au. Articole și cărți, despre pictori, sculptori, muzicieni, compozitori, arhitecți, actori, regizori, oameni de cultură și știință români, reălizri românești, trebuiesc traduse în limbi “internaționale”; și publicațiile trebuie să fie de înaltă calitate. Ziarele din diaspora ar fi bine să publice măcar câteva din articolele lor și în limbi raspândite; ziarele și revistele din România ar trebui și ele să publice articole în limbi mult vorbite pe glob, atât în ziarul/revista lor cât și să încerce plasarea acelor articole în ziare/reviste cunoscute (ca Le Figaro, Le Monde, The Guardian, New York Times, Los Angeles Times, etc.). Și nu este ușor. Publicațiile acestea au jurnaliștii lor și un sindicat care îi ține la distanță pe cei ce nu fac parte din el… Este nevoie deci de o acțiune puternică, bine coordonată, de reclamă și finanțare din partea guvernului României și a organizațiilor care consitutiv reprezintă țara peste hotare pentru a crea o “carte de vizită” a culturii românești.
Alt lucru care ar ajuta cu siguranță ar fi ca guvernul Românei să finanțeze muzee de cultură românească în diverse puncte cheie din lume (New York, Los Angeles, Tokyo, Bejing, Shangai, Paris, Londra, Istanbul, etc.). Un astfel de muzeu ar crea o platformă de vizibilitate constantă. Puținele muzee românești din SUA sunt și ele create prin efortul unei persoane și se află în afară potecii bătute (Regina Maria/Marie, Queen of România, la Muzeul de Artă Maryhill în statul Washington, creat de un bun prieten al reginei, sau Muzeul înființat de văduva pictorului newyorkez Dimitre Berea, în statul Kentuky).
În concluzie iată ce cred că este necesar: cât mai multe traduceri și publicare de articole și cărți în limbi de mare răspândire; un efort continuu de reclamă susținută în media din afara țării (presă, radio și televiziune) de către Consulate și ICR; evenimente bilingve, cu panouri cu texte în limba nativilor, cu traducători simultani (cum se obișnuiește la întâlniri de capete politice și congrese internaționale); și înființarea de muzee românești cu activități de înaltă calitate și foarte active. Deci trebuie lucrat sârguincios la o strategie de promovare și alocare de fonduri mai importante din partea guvernului pentru a crea efectul acesta de “carte de vizită” a culturii românești, atât de necesară.
Ileana Costea, 20 ianuari 2018, Los Angeles
Notă: Am scris mai în detaliu pe acaestă temă într-un articol publicat pe 15 ianuarie anul acesta de revista Melidonium.
© Autoarea reţine drepturile de copyright pentru acest material.