ACUM.TV

CÂRMACIU‘ ȘI DICBACIU‘ (III)

Printre lucrurile ce i se impută dlui Traian Băsescu este și incapacitatea de a interacționa cu actori de altă culoare politică. Mai grav, i se reproșează că ar fi fost grăuntele de nitrotoluen ce a aruncat în aer câteva alianțe.

Sigur, dacă ne gândim la traseul între acel “Petrică, ești cel mai mare!”, prin care și-a anesteziat-lemn șeful, și felul cum a trecut PD-ul de sub puloverul roșu, en cœur, al dlui Roman pe puntea propriului torpilor, este firesc să ne întrebăm cât de mult se înşeală cei care îl cosideră pe dl Băsescu foarte priceput la înfiptul șișului (politic, firește!) în spatele fratelui ori tovarășului de drum de până acum zece minute.

Criticii Domniei sale ni-l prezintă pe dl Traian Băsescu drept o imensă forță disruptivă, un politician incapabil să pună oameni împreună, o devastatoare forţă centrifugă. Un fel de tsunami al politicii românești. Numai că, replicile pe care dl Băsescu le dă, din când în când, criticilor săi sunt strălucite – fapte, nu vorbe. Iată un exemplu.

Timp de câțiva ani, între dnii Tom Gallagher și Vladimir Tismăneanu a existat mai mult decât o idiosincrazie apăsată. Rolul dlui Tismăneanu a fost, aproape exclusiv, cel de sac de box pe care îl lua la bumbăcit năprasnicul universitar britanic. Nici nu apuca bine dl Tismăneanu să se ridice de la podea, nici nu avea timp să se întrebe cine și de ce l-a scurt-circuitat fără milă, că urma o altă serie de bumbăceli.

Nu a existat dușumea pe care dl Gallagher să nu o fi șters cu dl Tismăneanu. Pe bună dreptate, unii din admiratorii dlui Tismăneanu au încercat să-l apăre. Parţial – de dragul prieteniei; parţial – din respect pentru adevăr.

Dar cum speranța moare totdeauna ultima, iată că speranța s-a adeverit. Dnii Gallagher și Tismăneanu s-au reconciliat. Cel care a determinat acest miracol a fost dl Traian Băsesecu. Jos pălăria! Nu cunosc dificultăţi substanţial mai mari decât a pune împreună câţiva intelectuali.

Numai că, răsfoind comunicatele reconcilierii, suntem lăsaţi uşurel cu ochii în soare. Tom Gallagher: \”…neînţelegerile trecute dintre mine şi Vladimir Tismăneanu au fost surmontate”. Vladimir Tismăneanu confirmă prompt: \”Când mizele sunt atât de mari, vechile neînţelegeri devin secundare.”

Ce ştiinţă a eufemismului! “Neînţelegeri?“ Să ne reamintim câteva din ele.

Cine este şi cu ce se ocupă dl Tismăneanu în opinia dlui Gallagher?

“Un fel de Adrian Costea specializat în cunoştinţe academice şi informaţii, nu în afaceri”.

În ochii dlui Gallagher, dl Tismăneanu nu rezistă nici măcar comparaţiei cu dl Silviu Brucan, profesorul universitar despre care este greu de dovedit că ar fi terminat liceul şi ar fi urmat vreo facultate; cruntul stalinist de a cărui convertire la valorile democraţiei s-au îndoit mulţi:

“Atât Brucan, cât şi Tismăneanu au petrecut ani formativi în SUA. Cel vârstnic a plecat stalinist feroce şi s-a întors persoană mai vizionară, dispusă la atenuarea controalelor de tip stalinist, capabilă să abordeze capitalismul din unghiuri de vedere noi, deseori ne-critice. Tismăneanu s-a întors din exil mult mai puţin marcat de valorile civice americane – aspect datorat, probabil, lumii academice din SUA, frecvent preocupată de feude ideologice sau atrasă de marxism, uitând de marile valori autohtone.”

La ce s-ar rezuma, în opinia dlui Gallagher, întreaga activitate post-decembristă a dlui Tismăneanu?

“Din 1989 încoace Tismăneanu nu a ezitat să le pună piedici istoricilor care nu dansează după cum cântă el. Marius Oprea şi alţi analişti nu pot fi singurele victime ale ceea ce ar putea fi o tentativă de a curăţa trecutul. O tentativă a unui istoric talentat, dar cu mari defecte, condus încă de demoni lăuntrici, moşteniţi din epoca comunistă.”

După opinia dlui Gallagher, cum s-a poziţionat dl Tismăneanu după 1989?

“Vladimir Tismăneanu a stat în mai multe luntri. A fost un apropiat al celor care au sfidat neocomunismul la începutul anilor ’90, dar în 2004 era gata să-l proclame pe Ion Iliescu un lider luminat care, în ciuda unor defecte, a jucat un rol în consolidarea democraţiei româneşti.”

De fapt, în opinia dlui Gallagher, ce urmăreşte, totuşi, dl Tismăneanu?
“…el vrea să construiască o reţea vastă, de tipul patron-client, în istoria contemporană şi în ştiinţele politice, care nu diferă de ceea ce a facut PSD-ul în domeniile pe care dorea să le controleze.”

Ce crede dl Gallagher că îl desparte de acest blamabil modus operandi al dlui Tismăneanu? În fapt, ce doreşte dl Gallagher să facă şi nu poate din cauza dlui Tismăneanu?
“Eu nu vreau să realizez ceva silimar, iar ambiţiile mele sunt modeste: vreau pur şi simplu să colaborez cu alţi cercetători independenţi. Dar nu vreau să ajung la situaţia în care invitaţii la conferinţe şi chiar accesul la materiale de cercetare să depindă de bunavoinţa unui individ puternic şi a reţelei sale. Deja sunt mai degrabă năucit să aflu că sunt persona non grata la Universitatea Central Europeană din Budapesta, pentru că l-am provocat pe principalul aghiotant al lui Tismăneanu din această instituţie. Nu pot sa tac, când o persoană care are misunea de a investiga un sistem politic închis, configurat de valori orientale, aplică aceleaşi valori în propriul ei domeniu de activitate.”

Într-adevăr, mici “neînţelegeri”. Slavă Domnului (Băsescu) că s-au stins. Cât despre noi, cei care ne perpeleam, crezând că era vorba de o campanie de desfiinţare – nişte tolomaci!

Dincolo de bucuria produsă de această concordie – prezidenţial indusă şi academic acceptată – rămân câteva întrebări: Când mințea dl Gallagher? Atunci când îl desfiinţa pe dl Tismăneanu sau azi când îl preţuiește nespus? Când suferea, cu adevărat, dl Tismăneanu? Când dl Gallagher ștergea toate podelele cu el sau acum două minute când îl lăuda același domn Gallagher? Ce încredere se poate avea în oameni care sar dintr-un exces în altul mai lesne decât se întorc de pe o parte pe alta în timpul somnului?

Nimic mai reconfortant decât reconcilierea unor părţi ce pot produce lucruri infinit mai bune decât cotonogeli academice. Prost explicată, însă, rizibil argumentată, o asemenea reconciliere e greu de luat în serios. Are toate ingredientele în afara credibilităţii. Păstrează aerul inţial: ciolaniadă. Înainte se alerga de unul singur şi împotriva cuiva. Acum se aleargă împreună şi în folosul… patriei. Parcă am mai văzut acest spectacol, nu?

Punct câștigat – Traian Băsescu. Punct pierdut – Gallagher & Tismăneanu.
Când dl Traian Băsescu l-a numit pe dl Vladimir Tismăneanu preşedinte al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România, dl Gabriel Liiceanu a avut câteva reacţii foarte violente. Influențat și de pagini deloc onorabile semnate de dl Tismăneanu sub Ceaușescu, pagini justificate inabil de autorul lor şi date abil la iveală tocmai “la momentul potrivit”, dl Liiceanu a fost mai mult decât necruțător; a fost nedrept. Esenţa revoltei dlui Liiceanu este însumată de acel ”E strigător la cer!”

Prin prieteni comuni, am încercat – alături de alţii – să-i transmit dlui Liiceanu că este excesiv de nedrept cu dl Tismăneanu, că paginile penibile semnate cândva de acesta din urmă trebuie puse în balanță cu deceniile de analize strălucite a comunismului. Așa că, am avut toate motivele să mă bucur și de reconcilierea Liiceanu-Tismăneanu iar prietenia lor indestructibilă de azi mă încântă.

Am fost fericit să citesc în acel laudatio rostit de dl Liiceanu la acordarea Premiului GDS dlui Tismăneanu în 2007: “Este, pesemne, cel mai calificat intelectual din lume în clipa de faţă pentru a vorbi despre comunismul românesc.”

Am şi zâmbit puţin? Pesemne…

Las pentru episodul următor spinoasa problemă a condamnării comunismului de către dl Traian Băsescu pe baza concluziilor Raportului Final al Comisiei pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România. Deocamdată, reproduc în continuarea acestui comentariu un text mai vechi (2004), spre a se vedea ce am avut de spus, când dl Tismăneanu a fost supus linșajului și excluderilor aberante (inclusiv de către 22, revista Grupului pentru Dialog Social) fără a fi pretins însă că nu existau și reale motive de îngrijorare oferite de versatilitatea specială a dlui Tismăneanu. Dacă dau și linkul ce duce la pagina de ziar unde a apărut articolul, este pentru a-i scuti pe suspicioşii de vocaţie (şi de meserie) să mă acuze că l-am fabricat azi.

LINȘAJUL

Om de o perfectă civilitate, chiar şi atunci cînd îi spunea preopinentului său un lucru dintre cele mai neconvenabile, Ronald Reagan o făcea cu pasiune, convingere, dar nu cu patimă. De cele mai multe ori, o făcea cu un umor fără pereche. Pentru el, nu a fi în dezacord era problema, ci felul dezagreabil, chiar penibil, în care ne puteam înfăţişa atunci cînd o facem: „Disagreeing is OK. But, let’s disagree without being disagreeable”.

Mi-am amintit acest îndemn al lui, pe cînd îmi făceam nişte note spre a scrie despre cartea de convorbiri între Preşedintele Ion Iliescu şi dl Vladimir Tismăneanu. Multe din nedumeririle mele i le-am împărtăşit dlui Tismăneanu în cîteva lungi discuţii ca şi consternarea produsă de un episod ce nu are nici o legătură cu cartea. Dar am amînat să-mi fac publice gîndurile despre “Marele Şoc”, după ce am observat – mai întîi cu un amuzament uşor inconştient, apoi cu o amărăciune îngrijorată – că prea multe din textele avîndu-l în atenţie pe dl Tismăneanu azi dau impresia unui tir concentric.

Ar fi stupid să acuz un complot, o decizie prin consens. Numai că linşajul e rareori rezultatul unei decizii colective. Sînt suficiente existenţa unei mase critice a nemulţumirii şi gestul de a arunca primă piatră. Celelalte încep să vîjîie prin aer cît ai zice peşte. Toţi putem deveni controversabili într-un moment sau altul. Toţi putem călca în străchini. Toţi putem fi ori doar părea alienaţi de propriile noastre credinţe ori principii. De ce nu sîntem cu toţi obiectul unei lapidări? Cum s-a născut această masă critică a nemulţumirii, a dezamăgirii faţă de dl Tismăneanu?

Nu voi intra acum în toate detaliile ce mă frămîntă. Mă rezum să spun că, da, îi înţeleg pe cei care au rămas descumpăniţi să-l audă pe dl Tismăneanu declarîndu-l pe dl Becali om politic şi creştin-democrat. Da, am suspinat şi eu cînd dl Tismăneanu a invocat motivul vizitei la Pipera, căci sîntem liberi să vizităm pe cine vrem. Da, cred că profesorul britanic Tom Gallagher ridică în afurisirile sale fluviu şi chestiuni ce merită, trebuie discutate.

Dar mi se pare inacceptabil să-l văd pe reputatul politolog îmbrîncit din Consiliul Consultativ al unei publicaţii pentru care a făcut extrem de mult, luat în tărbacă de autoproclamatul comisar pentru România cu problemele imbecilei corectitudini politice, urecheat de bursierul tuturor ligilor de apărare împotriva licuricilor naţionalişti români ori zeflemisit de pretutindenarul ce nu mai ştie diferenţa (toate numele invocate sînt respectabile) între Nestor Rateş şi Petru Rareş ori Visteriile Muşat şi Petru Muşat.

Unul din motivele pentru care am acceptat o mai veche invitaţie de a scrie în acest ziar a fost de a-mi declara solidaritatea – nu cu tot ce publică dl Vladimir Tismăneanu, nu cu toate concluziile la care ajung analizele domniei sale, nu cu toate relaţiile pe care le cultivă, ci solidaritatea cu setul de valori democratice pe care le slujeşte strălucit prin scris de peste două decenii. Solidaritatea cu dreptul domniei sale de a se afla în eroare, fără a fi decapitat pentru trădari nedovedite, comploturi imaginare sau presupus haimanalîc profesional şi etic.

Dacă astăzi acceptăm linşajul împotriva cuiva, practic acceptăm legitimitatea lui împotriva fiecăruia din noi. Cînd suntem mai înclinaţi să scuipăm decît să îmbrăţişăm, cînd sîntem extrem de preocupaţi de vinovăţia altora faţă de noi, dar dormim fără vise cu capul în poala vinovăţiei noastre faţă de alţii, ceva nu e în regulă cu noi. (http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/linsajul-66292.html)

Acest articol a fost publicat duminică, 2 august 2009 la rubrica Limba Soacrei.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.