S-a scurs un an de la încetarea din viaţă a celei care a fost cea mai credibilă voce a liberalismului anticomunist românesc, Monica Lovinescu.
Împreună cu Virgil Ierunca, alături de Noel Bernard, Vlad Georgescu, Emil Hurezeanu, Nestor Ratesh, Gelu Ionescu, Nicolae Stroescu, N. C. Munteanu, Şerban Orescu, Monica Lovinescu a ţinut treze idealurile libertăţii în timpuri ce păreau să îndemne mai degrabă la o stoică resemnare. Când nu puţini alegeau calea compromisurilor ignobile, emisiunile ei au vorbit despre şansele gândirii autonome într-un univers întemeiat pe neadevăr. Graţie Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca, limba românească şi-a păstrat tâlcurile sale fireşti, ameninţate de vacarmul propagandistic susţinut de trâmbitaşii dictaturii.
Nimic nu a contat mai mult pentru Monica Lovinescu decât salvarea memoriei. Ştia că obiectivul principal al totalitarismului este distrugerea amintirii, parazitarea şi infectarea interiorităţii cu virusul duplicităţii şi laşităţii. A scris pagini de o rară luciditate despre situaţia vieţii intelectuale atât din Vest, cât şi din lumea comunizată. Eroii săi, intelectualii cu care s-a identificat, s-au numit Koestler, Arendt, Vasili Grossman, Soljeniţân, Jeanne Hersch, Milosz, Camus, Orwell, Souvarine, Ionesco. S-a identificat întru antigonică suferinţă, ea care îşi pierduse mama în temniţele comuniste din România, cu Nadejda Mandelstam, al cărei soţ, marele poet Osip Mandelstam, pierise în Gulag. A scris răscolitor despre poemul Requiem al Annei Ahmatova şi despre Jurnalul fericirii de N. Steinhardt, a salutat fiecare gest de curaj al intelectualilor români (Paul Goma, Dorin Tudoran, Dan Petrescu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana), s-a solidarizat cu cei care apărau valorile spiritului (N. Manolescu, Al. George, Gh. Grigurcu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu).
A scris texte justificat indignate despre infamiile tribului protocronist, anexat aparatului ideologic al dictaturii. A veştejit în scrierile sale îngenuncherile mizerabile ale unui Mihai Beniuc, dar şi pe cele ale unor autori altminteri respectabili care acceptau să pactizeze cu sistemul în perioada Ceauşescu pe baza unor raţionalizări specioase (Cioculescu, Zoe Buşulenga). Monica Lovinescu a fost o mare moralistă, fraza ei este una a gravităţii etice şi a sobrietăţii principiilor. Când se întâlnea cu neruşinarea, cu abjecţia, cu delaţiunea, înceta să mai aibă umor. Toate aceste dimensiuni ale spiritului Monicăi Lovinescu transpar cu diamantină claritate din articolele cuprinse în antologia Etica neuitării pe care am alcătuit-o şi prefaţat-o în cadrul colecţiei „Zeitgeist”, la Editura Humanitas.
Trei mi se par atributele capitale ale reflecţiei Monicăi Lovinescu: mai întâi, faptul că libertatea este indivizibilă, autoconstituită şi non-negociabilă. În al doilea rând, insistenţa pe relaţia dintre supravieţuire şi memorie. În fine, refuzul de a găsi vreo scuză pentru complicitatea cu forţele infernului. Pe aceşti trei piloni s-a clădit o operă pe cât de durabilă din punct de vedere estetic, pe atât de rezistentă din perspectiva unui ethos al libertăţii. Am purtat, de-a lungul anilor, numeroase discuţii cu Monica Lovinescu şi cu Virgil Ierunca. Îmi amintesc cum am agonizat împreună încercând să ne închipuim o istorie contrafactuală, una în care intelectualii români ar fi acţionat împotriva sistemului în 1956, asemeni confraţilor lor din Polonia şi Ungaria. De ce s-a putut trezi un Tibor Dery şi nu un Petru Dumitriu? De ce a fost posibilă apostazia atâtor marxişti în Europa Centrală, câtă vreme la Bucureşti un Paul Georgescu, un H. Wald ori un Ov. S. Crohmălniceanu au rămas fideli obsesiilor leniniste?
La începutul anilor ‘90, Mircea Mihăieş a avut ideea antologării unora dintre interviurile mele în volumul Ghilotina de scrum (apărut iniţial la Editura de Vest, condusă pe atunci de Vasile Popovici, o nouă ediţie a apărut în 2002 la Polirom). Le-am trimis, Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca acea carte a mărturisirilor sfâşietoare, în fond o abia mascată autobiografie. Iată ce-mi scriau, pe 5 iulie 1992, aceşti doi mari intelectuali de care m-a legat una dintre cele mai vibrante prietenii ale vieţii mele: „Distanţele pe care le iei faţă de propria dumitate formaţie sunt de o autenticitate, un tact rarisime. Izbuteşti o rupere radicală, fiind în acelaşi timp participativ, negând doar după ce ai înţeles, care te desparte şi de rolul de judecător şi de acela de avocat”.
Cât despre situaţia din ţară, iată cum o vedeau: „Altfel, în România, ştii probabil… cât de prost stau lucrurile. Cel mai interesant ar fi de văzut cât şi ce ţine de postcomunism în general (vezi surprizele actuale în evoluţia din Cehoslovacia sau Polonia, cele cu societăţi civile şi disidenţi de mulţi ani) şi cât-ce de ceauşismul şi caragialismul autohton”. Reţin îndemnul final, pe care mi l-am asumat întru totul: „… continuă să dai studenţilor dumitate în bibliografia obligatorie, şi nu în ultimul rând, Demonii lui Dostoievski: una dintre chei, şi nu cea din urmă, stă sigur acolo”.
Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu: http://tismaneanu.wordpress.com