Vlad Solomon cu Raphael Chercheve – Paris, 1997 Seara am luat un aperitiv cu Chercheve la Hotel de Paris.
– Mon cher Vlad, mi-a spus, tie iti voi dezvalui anul nasterii mele, nu multi il stiu -1904 ( avea deci 93 de ani). N-am idee cit voi mai trai, as dori sa donez deja biblioteca mea Asociatiei Franceze de Sofrologie. Iar maine, cand imi voi tine prezentarea, am de gand sa sustin si eu ca nu este o diferenta esentiala intre hipnoza si sofrologie, asa ca nu trebuie sa te simti izolat.
– Bine, Raphael, dar iti vor sari toti in cap.
– Ei si, a chicotit el, avea un chicot special, ce-mi pasa, la varsta mea? Ce parere ai, scriem o carte impreuna, sau macar un indrumator?
– Ei, Raphael, am raspuns magulit, dar eu sunt un lenes in ale scrisului, n-as vrea sa incepem si s-o lasam balta.
– Si eu sunt lenes, rase Zeus, daca nu eram, scriam mai mult.
A doua zi, Chercheve a declarat sus si tare ca astazi el nu vede nici o diferenta intre cele doua notiuni, ca si-a schimbat ideile din trecut, mi-a pomenit de cateva ori numele, m-am inrosit tot, si a propus sa se renunte complet la termenul de sofrologie, sa ne intoarcem la cel folosit in mai toate tarile din lume – hipnoza. A inceput o discutie in contradictoriu cu unii participanti, am intervenit si eu, marturisind ca ma simtisem la inceput in afara congresului, dar ca prefer lucrurile clare, si s-a cam ajuns la concluzia noastra, ceea ce era mare lucru, nu m-am asteptat.
Am plecat din Monaco la jumatatea ultimei zile a congresului. La despartire, Raphael mi-a amintit ca, in curind, o va trimite pe ruda sa in Israel. Si spera sa ajunga si el, poate la anul.
L-am intrebat:
– Spune-mi, care este secretul tau, de unde ai adunat atata energie?
Chercheve a ras, asa cum radea el mereu:
– Iti voi spune, dar n-o sa ma crezi. N-am facut niciodata in viata, pentru cineva, vreun lucru care m-ar fi obligat la vreun sacrificiu personal, ceva ce m-ar fi lezat pe mine insumi. Asta-i tot secretul.
– Nu te cred, i-am ripostat.
***
Intr-o buna zi, primesc un telefon de la Cherchève:
– Ruda mea, un fel de nepoata, vine pentru prima oara in Israel, te rog, plimb-o cat poti, ajunge impreuna cu sotul ei, care cunoaste foarte bine istoria Israelului.
Françoise, era o femeie deosebit de frumoasa, ochii ei aratau exact ca ai lui Raphael, un albastru transparent. Sotul ei, Jean-Paul, cunostea intr-adevar multe aspecte ale religiei, istoriei, traditia evreiasca, ei erau crestini catolici, nepracticanti, aveau insa multi prieteni evrei si o mare sete de a afla lucruri noi.
Mi-a facut multa placere sa colind cu ei, au stat doar o saptamana, la plecare, Françoise mi-a soptit:
– Raphael nu va mai putea veni in Israel, e bolnav, are o insuficienta cardiaca, a fost deja internat de cateva ori, nu cred ca mai are mult de trait… In ultima vreme vorbeste des despre moarte, vrea sa fie ingropat in cimitirul evreiesc, dupa datina.
A doua zi i-am telefonat lui Chercheve:
– Ce se intampla?
– Ei, nu m-am simtit prea bine, am dormit uneori la spital, dar totul e in regula. Si a ras, cu rasul lui tipic, sincopat.
– Raphael, peste doua saptamani vin sa te vad.
– Sigur, Vlad, ne vom plimba impreuna prin Paris.
I-am telefonat lui Heinrich la Muenchen: Chercheve nu-i sanatos, plec in Franta peste doua saptamani.
– Vin si eu, anunta-ma cand ai avionul.
Dupa vreo trei zile, ajung acasa de la cabinet, gasesc un mesaj pe repondeur:
– Vlad, azi dimineata Raphael a incetat din viata. Telefoneaza-mi sa te anunt cand va fi inmormantarea, Françoise.
Am inceput sa tremur tot, i-am telefonat imediat.
– Cum s-a intimplat?
– O zi dupa ce-a vorbit cu tine a fost din nou internat. Medicul s-a apropiat de el si i-a zis:
– Stiti, prof. Chercheve, la varsta dumneavoastra, viata devine o problema filozofica, nu poate fi vorba de un trai de calitate, doar sa va sustinem inca putin.
Atunci Raphael si-a chemat familia, era linistit, i-a anuntat ca acesta e sfirsitul, ca nu mai are rost sa se chinuiasca. Le-a facut si o destainuire, ca mai are trei copii nelegitimi, apoi a cerut sa fie inmormantat dupa datina evreiasca si pur si simplu a inchis ochii si a coborit cortina.
-Ah, am exclamat, nu am cunoscut pe nici unul din descendentii lui!
-Cum nu, Vlad, m-ai cunoscut pe mine, eu sunt fiica nelegitima a lui Raphael!
Am ramas stupefiat.
– Da, a continuat Françoise, eu si cei doi frati ai mei suntem copiii lui. El m-a prezentat ca nepoata, caci nu avea cum sa-ti explice. Dar n-ai remarcat asemanarea?
Da, o remarcasem, dar n-am realizat.
L-am anuntat pe Bibi Heinrich, am cautat sa ajungem la Paris, la inmormantare, n-am reusit. Am trimis, cu ajutorul unui prieten din Paris, un imens buchet de flori.
Dupa o saptamana mi-au sosit citeva randuri de la Dominique, sotia lui:
\”Vlad, multumesc pentru flori, Raphael iubea mult florile si tot ce era frumos\”.
Raphael s-a stins la o varsta inaintata, 97 de ani, dar avea spiritul atit de tinar! De cite ori vizitam Parisul, treceam pe Avenue de l’Opéra, ma uitam la locul de altadata al firmei, numele lui disparuse, dar Hotel Normandy ramasese neschimbat. Ultima oara am intrat in hotel, m-am indreptat spre bar, era gol, am privit spre stanga, parca-l vedeam, la aceeasi masa din colt, acoperita cu ziarul deschis la pagina de politica externa. M-am asezat pe acelasi scaun de odinioara, brusc am tresarit, auzeam foarte clar chicotul lui, parca era acolo, in fata mea, totul numai zambet, intrebandu-ma: \”Stii idish?\”
***
In loc de epilog, poate un prolog: Nu de mult primesc un telefon:
-Sunt fiul lui Françoise, sunt la Tel-Aviv, as vrea sa va intalnesc.
Ne-am intalnit in aceeasi dupa amiaza, era intr-o vineri, pe malul marii, la o cafenea. Era un tanar de 20 de ani, cu aceeasi privire albastra transparenta, privirea mamei sale, ochii lui Raphael, zambetul lui.
– Am dorit sa va cunosc, mama mea mi-a spus ca puteti sa-mi povestiti despre bunicul meu, profesorul Chercheve. Imi era foarte apropiat, nu intelegeam de ce se purta atit de parinteste cu mine. Abia dupa ce s-a prapadit, mama mi-a dezvaluit adevarul. Eu studiez medicina, as vrea sa devin stomatolog, sa ma ocup de implantologie si de hipnoza. Va rog, povestiti-mi…
Mi-a luat timp sa-mi revin. Asadar istoria se repeta. I-am povestit multe, l-am sfatuit cui sa se adreseze, sa afle si lucruri pe care eu nu le stiam.
Simteam ca cineva ma urmarea dintr-un colt, ba parca l-am zarit pe Raphael, plimbandu-se pe faleza, privind spre Yaffo. Deodata, baiatul isi privi speriat ceasul:
– E tarziu, se apropie Shabatul, trebuie sa plec.
– Shabat? Ei si?
– Ah, nu v-am pus la curent, eu ma convertesc la iudaism, dupa inmormantarea bunicului am inceput sa ma simt evreu, iau lectii cu un rabin la Paris, pastrez Shabatul, vreau sa devin evreu dupa Halacha, tara mea e Israelul, strabunicul meu e din Hebron doar, probabil ca ma voi stabili in Israel.
L-am condus la Ramat Aviv, in nordul Tel Aviv-ului, unde era gazduit. Cand a coborat din masina, am vazut ca pasea ca Raphael, cu pasi mici si repezi. M-am intors spre Kiriat-Ono, spre casa, eram tulburat, chicotul lui Raphael, ritmul in care-si canta cuvintele, ma insoteau. Si imaginea lui, cantand la pian, sau conducand in viteza prin Paris.
Din cand in cand imi amintesc de Zeus, mi-e dor, Parisul fara el nu e la fel. Nici stomatologia, nici hipnoza medicala.
Nici eu.
Atat.
Vlad Solomon – 2005 (C)
D-lui Rotev ( rotev, in ebraica- sos).
Multumesc pentru feed-back, imi plac notele critice. Si, mai ales, va multumesc ca m-ati citit.
As fi preferat sa semnati cu propriul Dvs nume, dar inteleg ca nu e o conditie obligatorie.
Totusi, consider ca i-am adus un omagiu acestui mare om si prieten, care a fost Raphael Chercheve.
Textele autorului sunt construite pe o tematica frecvent invechita. Important e persoana lui si accentele lui fiziologice pe care le simte afisindu-se linga celebritati, lipseste doar continutul. Materialele pentru aceasta rubrica nu sunt concludente sa fie afisate la aceasta rubrica .Merg undeva la proze de incepatori.
felix
Cred ca proza de fata (care nu mi se pare una de incepator) se potriveste foarte bine sub genericul de Medalion. In ceea ce ma priveste, daca nu citeam ciclul acesta, habar nu aveam cine a fost Raphael Chercheve, care era o celebritate in domeniul sau…In plus povestea vietii sale este fascinanta.
Fascinanta si emotionata poveste!