„Cea mai veche ură”, aşa numeşte istoricul Robert Wistrich patologia resentimentară a antisemitismului.
Privit tradiţional ca venind dinspre extrema dreaptă (ultranaţionalistă, clericalistă, militaristă, xenofobă), antisemitismul a devenit, sub camuflajul antisionismului, apanajul stângii. Marx însuşi, îndatorat romantismului politic anticapitalist, a scris rânduri deplorabile marcate de ostilitatea faţă de „spiritul iudaic“, confundat cu acela al mercantilismului filistin. Antisemitismul a continuat să se manifeste în tabăra radicalismului de stânga. Mă refer aici la staliniştii care au utilizat antisemitismul ca instrument manipulativ. Să amintim prigonirea evreilor în URSS, mai ales după 1946, vânătorile de vrăjitoare „anticosmopolite“, procesul Comitetului Evreiesc Antifascist din URSS, născocitul complot al „halatelor albe“, şovinismul turbat al procurorului în procesul Slansky, procesul sioniştilor din România şi câte altele. Evident că nazismul a avut, în chiar centrul ideologiei sale, fixaţia paranoic-antisemită. Stânga comunistă nu a a avut însă reticenţe în a recurge la proiecţii exclusiviste similare. Revoluţia fascistă, asemeni celei comuniste, încearcă să anihilize orice urmă de alteritate. În ambele proiecte totalitare, evreul este fantasmat ca personificare a unei nelinişti pe care fanaticii vor să o năruiască. Tocmai de aceea i-a privit Nietzsche cu dispreţ pe antisemiţi, din orice tabără ar fi făcut parte. Nimic mai fals decât acuzaţia adusă filosofului că ar fi împărtăşit delirul rasist al antisemiţilor epocii sale. Oricine a citit „Cazul Wagner“ ştie la ce mă refer.
Chiar şi după moartea lui Stalin, antisemitismul a continuat să fie o armă ideologică a comuniştilor. În timpul lui Hruşciov, la începutul anului 1964, a fost publicată la Kiev infama broşură „Iudaismul fără mască“. Mai ales după războiul din Orientul Apropiat, din iunie 1967, Israelul a devenit ţintă favorită a propagandei sovietice şi a blocului comunist, în genere. Ceauşescu nu s-a conformat în această privinţă. Nu pentru că ar fi fost mai puţin antisemit, ci pentru că îşi urmărea scopurile personale în politica externă. Mişcarea comunistă mondială a făcut din demonizarea Israelului un pilon al discursului „antiimperialist“. Retorica era una de clasă, în fapt se reluau fobii specifice extremei-drepte. Pe fondul obsesiei „antisioniste“, s-a construit o viziune conspiraţionistă în care Israelul era prezentat în culorile cele mai sumbre.
Toate clişeele antisemitismului clasic au renăscut în această nouă gramatică a urii. Naţionalismul socialist, ori de-a dreptul naţional-socialismul generalului Moczar în Polonia, mustea de asemenea fixaţii: evreul apatrid, lipsit de rădăcini, predispus la trădare, cupid, venal etc. La fel, la Bucureşti, în paginile publicaţiilor protocroniste „Săptămâna“ şi „Luceafărul“, proliferau similare sulfuroase insinuări şi acuzaţii. Toate aceste lucruri mi-au revenit în memorie urmărind actuala explozie de iudeofobie din presa de orientare de stânga din Occident şi, la fel de îngrijoră tor, din unele luări de poziţie din lumea postcomunistă, inclusiv din România. Nu mă refer la maniacii fascistoizi, ci la oameni care îşi află sursele de inspiraţie în reviste şi ziare ale mainstream-ului vestic. Ca şi în 1967, se şterge linia de demarcaţie dintre cel care a pornit agresiunea şi cel care a suferit-o. Riposta este prezentată drept „suprareacţie“, fără a se ţine seama că o organizaţie teroristă precum Hamas are ca scop asumat explicit anihilarea statului Israel. Nu preconizez o susţinere necondiţionată a fiecărei acţiuni israeliene, dar atrag atenţia asupra tentativelor de a delegitima Israelul drept stat democratic şi de a-l prezenta drept o „entitate teroristă“. Mă opun formulelor obscene gen „nazismul sionist“. Nu Israelul, ci Hamas este un creuzet al terorismului cel mai otrăvit şi otrăvitor. Este cât se poate de trist faptul că pier atâţia oameni, dar soluţia se află în lumea arabă, la nivelul guvernelor şi al organizaţiilor politice şi religioase care trebuie să ţină piept cursului iresponsabil, în fond suicidar, al militantismului fundamentalist.
Despre aceste lucruri scrie Bernard-Henri Levy într-o recentă carte vibrantă şi curajoasă (trad. americană, „Left in Dark Times“, 2008). Rămânând, paradoxal, un om al stângii, gânditorul francez nu se fereşte să-i demonteze noile alibiuri şi marote doctrinare. Între acestea, anticapitalismul, antiliberalismul, antiamericanismul, antieuropenismul şi antisemitismul. Cartea lui Levy explorează resorturile „raţiunii progresiste“ pentru care orice întreprind Statele Unite ori Israelul este automat catalogabil drept „reacţionar“ ori chiar „criminal“. De la Hugo Chavez la Tariq Ramadan, de la Slavoj Zizek la Alain Badiou, neoprogresiştii pretind că se opun rasismului, practicând în fapt un rasism pe dos. La ora actuală, antisemitismul a devenit o armă favorită a unei stângi pentru care Holocaustul poate şi trebuie să fie relativizat în numele unui pseudo-umanism care vede în crimele naziste doar un capitol din lanţul nesfârşit al injustiţiilor istorice. Cât despre cele comuniste, nici nu se mai vorbeşte.
Acest articol a apărut inițial în Evenimentul Zilei, evz.ro