\”Nu mă-mpinge, c-ameţesc…\”
Geopolitic vorbind, Ucraina este cetăţeanul turmentat din geniala piesă a lui Caragiale. Urmărindu-i traseul sinuos din 1990 încoace, ne-o putem lesne imagina formulând memorabila întrebare: „Eu cu cine votez?”. Ambiguitatea, incoerenţa şi confuzia sunt cele care i-au marcat, sistematic, parcursul. „Ajutat” masiv din Est, Kievul nu a reuşit să-şi gestioneze convingător crizele interne. Aşa însă cum personajul „Scrisorii pierdute” este cel care provoacă intriga piesei, dar şi aplanarea conflictului, la fel şi Ucraina ar putea să aibă scrisoarea misterioasă cu cheia soluţionării problemelor regiunii. Cel puţin pe asta s-a bazat tratamentul aplicat Kievului de la începuturi până astăzi. Aşa a crezut, şi mai crede încă, şi Chişinăul.
‘Ucraina nu e Rusia’
Totul a început printr-o confuzie. În faimosul discurs din august 1991 de la Kiev (taxat nemilos de New York Times drept „Chicken Kiev” speech), preşedintele Bush rostea, în faţa unui auditoriu stupefiat şi care voia să audă cuvântul „independenţă”, un discurs despre faptul că America nu doreşte descompunerea URSS… Şi cei mari greşesc uneori. Viziunea care predomina atunci la Departamentul de Stat, după care URSS a reuşit între timp să plămădească „poporul sovietic”, considera, în consecinţă, inutile eforturile de a-l segmenta. Din fericire, America învaţă din propriile erori, astfel că perspectiva s-a schimbat, iar strategia pe zonă a devenit, tacit, „Ukraine first approach” – doar că evaluările din cancelarii s-au lovit dur de complexităţile din teren. „Ucraina nu e Rusia” – aşa sună titlul cărţii fostului preşedinte Kucima. Dar atunci, ce e?
A noastră sau a lor?
Samuel Huntington a utilizat expresia „ţară fisurată” în analizele sale, căci factorii regional, religios şi lingvistic rămân importanţi în opţiunile politice. De aici întrebarea: la ce „Ucraina” ne referim până la urmă? Dincolo de asta, mai intervine încă ceva: lipsa de consecvenţă a elitelor politice, care nu dispare nici după Revoluţia Oranj. Premierul Iulia Timoşenko, imprevizibilă până la insuportabil, recuză astăzi integrarea în NATO şi vrea, cu prioritate, direct integrare în UE (?).
După acuze fioroase la adresa premierului, mai ales în timpul războiului din Georgia, preşedintele Iuşcenko decide să nu mai dizolve parlamentul şi amână alegerile anticipate. Vladimir Litvin devine, in extremis, şeful Radei Supreme şi anunţă formarea unei majorităţi parlamentare – deocamdată, o alianţă doar verbală, fără nimic semnat şi fără garanţii serioase că va reuşi să evite criza. Rusia este, desigur, vinovată pentru multe dintre contradicţiile Kievului. Dar Moscova a jucat, de fiecare dată, pe un teren propice. Pe care astăzi este decisă să îl mai fructifice odată.
V-aţi pierdut minţile?”
Asta a spus premierul Putin, în ucraineană, în cadrul întâlnirii sale televizate cu poporul rus (4 decembrie 2008). A spus-o în direct: „Ucrainenii ne cer nouă să lăsăm preţul gazului acelaşi? Dar cât timp vom mai putea menţine acelaşi preţ?”. După care, trecând la ucraineană, a rostit întrebarea fatidică şi care a străfulgerat Ucraina de la un capăt la altul. Şi nu fără temei. Ucraina depinde de gazul rusesc în proporţie de 70% şi tranzitează 80% din gazul rusesc spre Europa. Moscova pretinde că datoria Ucrainei e de circa 2,4 mlrd. USD, în timp ce Kievul spune că e doar (?) de 1,2-2 mlrd. USD, datorie ce ar fi trebuit plătită pe 1 decembrie. Ucraina plăteşte acum 179 USD pe mia de metrii cubi, mult mai puţin decât cei vreo 400 USD plătiţi de Europa. La datoriile pe care le are, e greu de imaginat cum va putea Kievul să plătească un preţ încă şi mai mare. Presiunile ruseşti vin – deloc întâmplător – pe fondul crizei financiare globale, iar Ucraina este unul dintre statele cele mai lovite, cu o economie care depinde, în principal, de trei lucruri: oţel, grâne şi export de energie. Preţul oţelului scade, sezonul pentru grâu a trecut, rămâne energia pentru a menţine economia în mişcare…
Situaţia nu e deloc uşoară. Kievul este acum în tratative cu Fondul Monetar Internaţional pentru un împrumut de 1,6 mlrd. USD, dar nici în eventualitatea primiri banilor nu e clar ce se va petrece cu ei: unii doresc să returneze o parte din datorie Rusiei, alţii să îi plaseze în sistemul financiar (criza băncilor şi a monedei, probleme mai grave pentru Ucraina în acest moment). Una peste alta, situaţia este critică, iar viitorul ţării aşişderea. Moscova nu face cadouri şi, pentru orice concesie, va cere ceva în schimb. Ce îi va putea cere Ucrainei?
Întrebare retorică, fireşte.
Politica externă de la televizor
Ce au toate acestea cu Moldova? Au. Pentru că RM şi-a gândit şi ea parcursul european, în realitate, în termenii „Ukraine first approach”. În traducere, asta a însemnat, fie şi tacit, plasarea speranţelor Chişinăului în pachetul Ucraina-RM. Mai pe şleau spus, un soi de politică externă la televizor: ne uităm cum merg lucrurile la Kiev şi ţinem pumnii „portocaliilor” sau a „băieţilor buni” de acolo, aşteptându-i să câştige şi să ne absoarbă şi pe noi la sânul cald al Europei. Dar dacă nu va intra? Dacă Ucraina, niciodată previzibilă, se îndepărtează de proiectul politic declarat? Ce îi va mai rămâne atunci Chişinăului?
Nu este aici cazul să intrăm în detalii, dar două exemple recente merită reamintite. La 14 octombrie, la Cetatea Bender, administraţia separatistă de la Tiraspol a fixat soclul unei statui a hatmanului Ucrainei Ivan Mazepa, notoriu prin faptul că a luptat, în faimoasa bătălie de la Poltava din 1709, contra ruşilor conduşi de Petru I. Episodul în sine nu pare, poate, relevant – dar dacă e? Să mai adăugăm unul, tot recent, dar de alt calibru. În eforturile de delimitare a frontierei estice a RM, partea ucraineană a considerat că nu e strategic să plaseze însemnele RM pe stâlpii de demarcaţie dintre cele două state. Astfel că, cel care ar veni dinspre Ucraina spre Moldova (intrând prin Transnistria) nu ar găsi acolo decât marcajele (albe) ale unui stat al nimănui…
Ucraina, încotro? Dar R. Moldova?
Spuneam la începutul textului că există bine înşurubată credinţa că Ucraina are cheia de securitate a regiunii. Dar dacă nu reuşeşte să o găsească, precum personajul lui Caragiale, la timp? Ce-i rămâne de făcut RM în aceste condiţii?
Un singur lucru. Să schimbe, metaforic, regiunea. Eforturile de integrare europeană axate masiv spre pachetul „Ucraina – RM” riscă să fie viabile doar pe hârtie. Chişinăul trebuie, aşadar, să închidă televizorul, încercând să repare eroarea de a rata opţiunea „pachetului Balcanii de Vest”, doar pentru motivul că a propus-o Bucureştiul (primul partener economic european al RM). Drumul spre Europa nu trece prin Est, ci prin Vest. Chiar dacă, deocamdată, Chişinăul se face că nu vede ce este acolo…
Acest articol a apărut inițial în ziarul Timpul de la Chișinău http://www.timpul.md/
In toate “războaiele gazelor” din trecut si de acum Chişinăul scăpa ca prin minune datorită gazelor furnizate de către Ucraina. Sunt gaze din rezervele proprii ale acestui stat si nu putem sa nu vedem că „prietenul bun la nevoie se cunoaşte”. La sigur, pe viitor ne aşteaptă încă multe crize si încercări de acest fel. Vecinii nu ţi-i alegi după bunul plac. Şi de vecini nu fugi nicăieri – nici peste Prut, nici peste Dunăre – până la Balcanii de Vest, de unde va porni următoarea „luntre” pe cursa spre UE. „Luntrea noastră” stă încă prinsă cu multe noduri de malul stâng al Nistrului. Pentru a dezlega aceste noduri vom avea nevoie inclusiv si de ajutorul acestui vecin, deloc „ameţit” sau „beat”, care este Kievul. De remarcat că in aceste vremuri de criză la cârma ţării stă şi câte un „bărbat adevărat” – in Ucraina e doar unul şi acela poartă fustă şi cosiţe, glumesc ucrainenii.
Vrem in UE, dar calm, liniştit, cu temele făcute temeinic, fără manevre pripite şi compromiţătoare in ochii lumii şi a vecinilor, fără … şmecherii. Căci basarabeanul nu crede in succesul gen Păcală, cu păcăleli şi noroc de pe urma lor ce cade ca din cer. El crede in muncă si se roagă pentru pâinea cea de toate zilele, nu mai mare decât cea a vecinului. Şi încă se mai roagă sa fie ferit de ispita celui (care in diverse traduceri) este numit „cel rău”, „cel viclean”, „cel făţarnic” şi … „şmecher”.