Datele ultimului sondaj de opinie publicat la Chişinău (BOP, septembrie – octombrie 2008) ne oferă câteva date deconcertante în ceea ce priveşte viziunea populaţiei faţă de o serie de evoluţii geopolitice.
În primul rând, liderii Federaţiei Ruse se menţin în topul celor mai „de încredere” politicieni: conduce detaşat Vladimir Putin (77%), urmat de Dmitrii Medvedev (61,1%). Abia pe locul al treilea – la peste 30% de primul clasat! – se găseşte preşedintele Vladimir Voronin (46,8%). Rusia are dreptate şi în criza georgiană: 33% dintre cei intervievaţi cred că recunoaşterea unilaterală a independenţei Osetiei de Sud şi a Abhaziei a fost o „decizie corectă”, pe când doar 17,7% cred că „a fost incorectă”, iar circa 40,3% nu se exprimă în această chestiune. În ceea ce priveşte vinovaţii în declanşarea conflictului din august 2008, cei mai mulţi respondenţi o identifică pe Georgia (33%), urmată de Rusia (22,3%), SUA (12,5%). NATO este şi el prezent în clasament cu un scor de 4,3%. Însumate, Georgia, SUA şi NATO ating circa 40% din proporţia „vinovaţilor”, în condiţiile în care 37% nu răspund la întrebare. În percepţia publică, relaţiile R. Moldova sunt cele mai bune cu Federaţia Rusă (68,3%), urmată de Ucraina (62,4%) şi UE (53,6%), iar partenerul strategic al R. Moldova ar trebuie să fie… Rusia (49,6%), urmată, la distanţă, de UE (19,6%) şi România (19,1%). Asta în condiţiile în care circa 70% din populaţie vrea în… Uniunea Europeană!
A fost odată o Revoluţie Oranj…
Totul a început după respingerea faimosului Memorandum Kozak (noiembrie 2003), când Partidul Comuniştilor din R. Moldova (de guvernământ) basculează surprinzător spre Vest, iar liderul comunist devine – în lipsa altora? – favoritul numărul unu al schemelor politice occidentale. „Cromatica” geopolitică a spaţiului – oranj, trandafirie etc. – l-a acreditat în cele din urmă pe preşedintele Voronin, fost adept al Uniunii statale Rusia-Belarus-R. Moldova şi stavila tancurilor NATO care ar fi vrut să ajungă în pădurile de la Breansk, drept un partener acceptabil.
Declaraţiile pro-UE au început să curgă precum vinul în pocale. Un singur lucru nu a putut lepăda cu nici un chip preşedintele Voronin din comportamentele pre-„oranj”: fobia faţă de Bucureşti şi de tot ceea ce înseamnă sau ar putea însemna o Românie activă în mentalul colectiv al celor din stânga Prutului (aşa cum s-a petrecut cu ocazia alegerilor locale din 2007, care l-au propulsat pe tânărul Dorin Chirtoacă primar al Chişinăului).
De aici particularitatea proiectului european al R. Moldova după 2005, fundamentat, paradoxal, pe un proiect (anti)identitar.
Să vedem cum.
Spre Vest, fără Bucureşti?
În anii 90, două erau, în esenţă, posibilităţile de evoluţie ale R. Moldova: spre Est, alături de Rusia, şi spre Vest, alături de România. Dincolo de nuanţe, cam aşa arăta meniu-ul geopolitic care se afla la dispoziţia Chişinăului atunci. După 2007, odată cu integrarea europeană a României, ceea ce exista in nuce în anumite minţi politice de la Chişinău (şi nu numai), devine proiect. Iar cele două opţiuni s-au transformat, treptat, în trei. A apărut o a treia cale, care ar putea fi rezumată astfel: spre Vest, fără România (şi, dacă se poate, împotriva ei).
Astăzi, această opţiune pare că a devenit axiomă a politicii externe a Chişinăului, în pofida faptului că populaţia crede, conform sondajelor, că România ar trebui să fie principalul partener al R. Moldova pentru integrarea europeană.
Mai mult. Pe fondul retragerii discrete, şi nu prea, a Bucureştiului din dosarul R. Moldova pe plan internaţional – şi asta nu de azi, de ieri – se pare că această „a treia cale” este îmbrăţişată din ce în ce mai pregnant şi de anumite canale ale diplomaţiei occidentale, cu influenţă la nivelul deciziei. Consecinţa: Chişinăul a găsit un ţap ispăşitor pentru eşecurile interne şi şi-a exhibat, indecent şi nesancţionat, fobiile anti-Bucureşti pe toate canalele (de la declaraţii publice la scrisori prezidenţiale către statele UE).
Care sunt efectele pe teren?
A două Armată a XIV-a sau „soft power”-ul Moscovei în R. Moldova. Efectele principale ale retragerii României din proiectul R. Moldova sunt două, inextricabil legate. Prima ţine de resurecţia limbii ruse în spaţiul public. Cei care au lăsat nesancţionată eliminarea TVR1 de pe reţeaua naţională a R. Moldova – singura televiziune cu acoperire naţională şi mesaj european din stânga Prutului – au greşit major. Căci, în locul ei, nu au venit televiziuni ungureşti, poloneze sau lituaniene, ci au fost create condiţiile pentru o influenţă şi mai consistentă a televiziunii ruseşti. În sine, asta nu ar fi rău, dacă limba şi axiologia rusă nu ar avea acolo şi funcţii geopolitice.
După cum indică şi sondajul deja convocat, televiziunile domină totul în ceea ce priveşte sursele de informare ale populaţiei, dar, între ele, cele care domină sunt televiziunile ruseşti (Prime TV / ORT – 64%) sau cele pro-guvernamentale, fie de stat (Moldova 1 – 53,4%) sau private (NIT – 18,5%). Mai intră în calcul şi alte două televiziuni, tot moscovite (TV7 -10,6% şi STS – 5%). Singura televiziune clasată şi care iese din serie rămâne PRO TV Chişinău (22,9%), nu întâmplător, vânată acum de autorităţi la o lună până la expirarea licenţei (21 decembrie 2008).
De aici şi a doua consecinţă. Conectarea abundentă a spaţiului public din R. Moldova la Rusia evidenţiază existenţa unui fenomen pe care occidentalii nu vor să îl conceadă. Dar ar trebui! Nu doar UE exercită „soft power” (atractivitate, seducţie, fenomene de imitaţie etc.) în R. Moldova, ci şi… Rusia. De la modelul politic („liderul în tot şi toate”), limba şi stilul de afaceri (ostentativ, consumerist, violent), nostalgii cultural-artistice şi până la clasamentele muzicale sau accentul prezentatorilor („ţ”-ul acela atât de inconfundabil al prezentatorilor moldoveni de la postul rusesc MUZ TV), Moscova este bine instalată în R. Moldova. Şi nu doar prin Armata a XIV-a!
Dominată mediatic de Rusia sau de posturi TV obediente Moscovei (Moldova 1 a livrat sistematic poziţia rusească în conflictul din Georgia) populaţia nu poate răspunde decât ceea ce a răspuns în sondajul invocat la început.
Europa a pierdut o bătălie
Ce e de făcut? Ceva trebuie schimbat acolo – şi trebuie început cu premisele abordării dosarului R. Moldova. Punctul de plecare al oricărei schimbări este reconfigurarea şi europenizarea spaţiului public din R. Moldova.
Şi aici România europeană are, concomitent, o şansă şi o responsabilitate. Până una alta, singurele repere europene în mentalul colectiv dincolo de Prut şi care pot concura cu cele ruseşti sunt preşedintele român Băsescu (40,2% în încrederea populaţiei) şi România ca partener principal pentru integrare europeană (42,2%) – prima clasată şi mult dincolo de alte state europene (următoarea clasată, Bulgaria, are… 2,2%). De ce le dispreţuim?
Până la şedinţe comune de guvern Bucureşti – Chişinău mai este ceva vreme. Dar de la spaţiul public trebuie pornit şi asta trebuie să spună Bucureştiul partenerilor euroatlantici. Contracararea „soft-power”-ului rusesc este premisa oricărui proiect european de succes în R. Moldova. Dar, pentru ca să o spună sau să o facă, Bucureştiul, el însuşi, are nevoie de reformă instituţională şi reconfigurări de viziune. Este dispus să o facă? Schimbarea de echipă de la Washington, criza globală care afectează şi (cu precădere) Rusia, dificultăţile politico-economice din Ucraina, parlamentarele de pe ambele maluri ale Prutului – toate acestea indică o schimbare majoră de context.
Care nu e neapărat nefavorabilă.