Alexandru Vaschide se întoarse spre ora prânzului. Se simţea plictisit şi totodată abătut. Nu se mai aştepta de mult să găsească acasă masa pusă, dacă ar fi avut bani ar fi putut să plătească o femeie în casă care să-i ajute la bucătărie şi la curăţenie, şi atunci s-ar fi putut bucura desigur de mai multă atenţie. Se obişnuise să-şi aşeze singur masa; uneori când nu găsea nimic în frigider se apuca singur să-şi pună câteva ochiuri, treabă care uneori îi făcea o deosebită plăcere. Ca să evite conflictele cu soţia, ivite de cele mai multe ori din lucruri banale şi să scape de cicăleala ei, care consta din izbucniri şi din reproşuri la care de cele mai multe ori nici nu se aştepta, pleca de acasă de unul singur. Mergea în parc unde găsea întotdeauna un grup de pensionari cu care juca şah sau mergea la club unde-l întâlnea pe Vincent Murano cu care se întâlnea în faţa unui pahar de whiski. De data aceasta o găsi pe Magdalena Vaschide în pat; dormita, deschizând din când în când ochii. După ce terminase veni să stea cu ea câteva momente. O întrebă dacă nu se simte bine. Femeia rămase cu ochii închişi fără să-i acorde nici o importanţă. Bine, rosti, te las. Se ridică şi se îndreptă spre uşă. Unde te duci? Auzi vocea obosită a Magdalenei Vaschide. Bărbatul se opri în loc cu privirile în pământ. Merg în parc. Se aştepta să-l întrebe ceva, dar nu se întâmplă nimic. Tăcerea se lăsă în odaia rece, la fel cum existase în odaie până să vină el. Puse mâna pe clanţă gata să iasă dar se opri din nou, de data aceasta ţintuit în loc. Aş vrea să-ţi spun acum când poate nu mai avem mult de trăit, că nu te-am iubit niciodată, aici femeia făcu o pauză ca să-şi tragă suflarea, iar acum te urăsc mai mult ca niciodată. Tăcerea crescu iar între ei, rece, de piatră. Un timp bărbatul rămase împietrit, fără să mişte un deget măcar. Apoi începu să-şi muşte buzele semn că se gândea la ceva. Dacă lucrul acesta s-ar fi întâmplat cum 10 ani, îşi spuse Alexandru Vaschide, poate că ar mai fi fost ceva, ar fi putut să se despartă, acum însă nu mai avea nici o importanţă. Şi aşa, el avea o femeie cu care trăia. Zâmbetul i se prelungi, ca o pată de ulei pe suprafaţa apei, înspre colţul drept al gurii.
Ieşi fără să mai întoarcă măcar capul. Magdalena Vaschide deschise ochii mari, îi făcea bine că este singură, liniştea aceasta ciudată, care e altfel pentru un om bătrân, o ajută să picotească şi să se scufunde în reverii. Surâse unei umbre în timp ce-şi lăsa din nou capul să-i cadă pe spate. Îşi aduse aminte de serata dată de rectorat, când Alvina îi destăinuise că scriitorul se interesase de ea. Aproape că ţipase de fericire; Albert se interesase de ea, ce face, dacă e sănătoasă, dacă e fericită. Alvina o asigurase că-i spuse că e fericită. Câteva zile se gândise că ar fi fost mai bine să-i fi spus că nu este fericită, că e nemulţumită de viaţa ei, lucru care era cât se poate de adevărat. A doua zi se gândise să-l caute, dar se răzgândise la gândul că Albert s-ar fi putut să reacţioneze la fel de hotărât ca atunci când îl căutase la redacţie. Aşa că se mulţumise să-i scrie.
Dumnezeule, câte foi nu rupsese până când reuşi să închege ca lumea o scrisoare, pe care când o recitise îi venise s-o rupă din nou. Se simţea exact ca atunci când era liceană şi-i scrisese o scrisoare de dragoste. În gând se felicita râzând uşor că mai putea să trăiască un sentiment atât de ciudat şi de pur, şi deşi era nemulţumită puse totuşi scrisoarea la poştă. Câteva zile fusese fericită şi crezuse ca o naivă că Albert al ei o să-i scrie cu siguranţă. Apoi cu trecerea timpului, deşi încerca pe cât putea să se mintă, se convinse definitiv că n-o să primească niciodată nici o scrisoare de la el. Şi totuşi nu se putuse abţine să-i mai scrie de câteva ori, mai mult pentru a trăi din nou emoţia primelor scrisori de dragoste. Când realizase că el ar putea s-o creadă stupidă, dacă nu cumva vulgară, simţi un gol în suflet. O, Albert, Albert, cât de rău poţi să fii tu ! O dată îşi aducea aminte, îi spuse că e o canalie mică, şi ciudat, în loc să se supere fusese de-a dreptul fericită de felul lui de a o alinta. Un timp gândurile îi plutiră fără nici un rost, apoi văzu imaginea neclară a unei femei.
Chipul femeii se limpezi deodată şi simţi un val de căldură inundând-o. Acum îşi aducea aminte atât de bine. Fusese ziua când aflase că Albert s-a căsătorit. A fost ca o lovitură de cuţit. Îşi dusese mâna la gât simţind că nu mai are aer. În loc să se întoarcă acasă, hoinărise la întâmplare pe străzi. Atunci simţise cu adevărat că-l urăşte. Se simţea vinovată şi intrase într-o biserică, mai mult ca să se regăsească decât să se roage. Şi totuşi îl ura, îşi dădea bine seama de lucrul acesta. Ah, dacă l-ar fi întâlnit în momentul acesta, i-ar fi spus-o în faţă. Eşti la fel de ticălos Albert ca toţi bărbaţii ! Criza prin care trecea durase destul timp ca să-i creeze probleme. Îşi aducea aminte că nu s-a lăsat până n-a cunoscut-o pe nevastă-sa. Când a văzut cât de urâtă este, o femeie fără pic de personalitate, despre care se spune că e bună ca zahărul, s-a mai liniştit întrucâtva, fără să poată însă să-l ierte de tot. Acum stătea întinsă cu capul pe spate răsuflând greu, gura plină de riduri a Magdalenei Vaschide se întinse într-un rânjet bolnăvicios. Şi totuşi odată i-o plătise şi ea.
Atunci îşi închipuise că se răzbunase cu vârf şi îndesat, după un timp îşi dăduse seama că nu fusese decât un gest absurd, oribil, care o murdărise îngrozitor, şi o făcuse mult timp să se simtă prost. Era la câteva luni de când aflase că bărbatu-său o înşelase. I-o spusese în faţă că e un porc şi-un nenorocit, că poate continua oricât doreşte, pe ea n-o lezează cu nimic. Adevărul este însă că suferise îngrozitor; se simţise trădată şi ofensată, deşi acum recunoştea, la lucrul acesta trebuia să se aştepte din partea lui Vaschide. Ar fi vrut să-l caute pe Albert şi să i se plângă, sau nu, lucrul acesta nu putea să fie adevărat; oricum, să găsească o consolare la fostul ei iubit. În străfundul conştiinţei ei însă se ştia bine că îl căutase a doua zi, şi că de fapt se gândise să se răzbune pe Vaschide înşelându-l cu Albert. O, ce bine ar fi fost să se fi întâmplat aşa, dar lucrurile se petrecuseră cu totul altfel. Îl căutase cu adevărat, dar îl căutase rugându-se să nu aibă norocul să-l întâlnească. Pierduse zeci de seri la Biblioteca Academiei numai şi numai pentru că auzise că aici venea din când în când Albert, scriitor de acum intrat în manualele şcolare. Nu-l întâlnise, şi mai bine că se întâmplase astfel, pentru că altă dată, asta cu mult timp în urmă, îl zărise pe stradă, îngheţase în loc simţind cum îi sfârâie inima. Şi avea doar patruzeci şi ceva de ani, nu mai putea spune că e nici măcar o femeie tânără.
Şi pentru că nu-l găsise în perioada aceea când avea atâta nevoie de el simţise că-l urăşte, că şi el a trădat-o. Şi atunci hotărâse să se răzbune pe el. Aşteptase să-l vadă pe Eduard Zeider, un coleg care-i făcea curte de câţiva ani, şi pe care-l respinsese în silă, ştiind sigur că niciodată nu va fi a lui, şi-i dăduse impresia că i-ar accepta curtea… Urmează avansurile şi apoi ceea ce se întâmplă mai întotdeauna. N-avea însă cum să-şi închipuie că în timp ce se lăsa iubită îl vedea în minte pe Albert. La un moment dat când fusese atât de fericită, în clarobscurul acela de bibliotecă, crezuse realmente că cel cu care făcea dragoste nu este altul decât Albert. Lucrurile n-au putut însă continua aşa mult timp. Gândul că se minte singură şi senzaţia aceea nenorocită că de fapt cel pe care-l înşelase n-a fost Vaschide ci Albert au făcut-o să se cutremure şi să se simtă realmente penibil, îngrozitor.
De câte ori nu intrase în perioada aceea în biserică rugându-se să fie iertată. Abia după câţiva ani, timp în care i-ar fi fost realmente imposibil să-l vadă pe Albert, s-a simţit din nou curată, cinstită faţă de sine însăşi. Dar şi atunci l-a urât din nou, pentru că cel care o împinsese în braţele banalului ei amant nu fusese altul decât Albert, pentru Vaschide ea n-ar fi făcut niciodată gestul acesta. Tresări uşor şi-şi încordă auzul. Auzise poarta şi era sigură că numai Esmeralda o putea lăsa să cadă. Îşi înălţă capul şi încerca să se ridice. Dacă ar fi privit-o cineva în clipa aceea pe Magdalena Vaschide ar fi văzut pe chipul ei expresia adevăratei fericiri. Înroşindu-se de efortul făcut se ridică şi apoi coborî să-şi întâmpine nepoata. Se mai uită încă o dată pe fereastră să vadă cum e afară. Era frumos , şi dacă n-ar fi rece afară ar pleca imediat cu Esmeralda la plimbare.
* * *
Îşi puseseră amândouă pardesiile. Magdalena Vaschide o prinse pe nepoţica ei de mână. Aerul era curat şi odihnitor. Se simţi brusc copleşită de fericire. Dacă ar ţine mult timpul acesta frumos. Frunzele salcâmilor căzuseră de mult, mai rămăsese numai cele mai viguroase, galbene şi împăcate cu destinul căderii. Departe, pe culmi, se vedeau pădurile cuprinse de focul toamnei. Era plăcut, mai ales să priveşti nuanţele de la galbenul limpede, la roşul deschis până la cărămiziul întunecat al stejarilor. Trebuie să fie o adevărată fericire să fii pictor, să ai ochiul mult mai fin, mai sensibil decât semenii tăi, şi să te poţi să te bucuri din plin de atâtea şi atâtea nuanţe.
Esmelarda o întrebase ceva. Tresări şi-şi propuse să fie atentă. Îi răspunse fetiţei la întrebare, apoi tăcură amândouă preocupate de urcuşul care devenise abrupt. Plimbările acestea în natură îi făceau bine pentru că nu se mai gândise la Albert; se lăsa furată de frumuseţea peisajului, inima i se înfiora de adâncimea de sticlă a depărtărilor. Erau frumoase reveriile cu Albert, îi umpleau viaţa şi-i dădeau conţinut sufletului ei chinuit din ce în ce mai speriat de apropierea morţii, dar parcă prea semănau cu un fel de drog, cu acele plăceri otrăvite pe care numai cei nemulţumiţi de viaţă le caută.
În sfârşit ajunseseră pe culmea de deasupra oraşului. Fumurile combinatului se înălţau drepte şi maiestuoase dând peisajului o măreţie calmă. Departe, pe ogoarele care se pierdeau în zare se vedeau câteva tractoare arând. Întinseră pledul şi se aşezară. Esmeralda se ridică să culeagă o pietricică roşie. Uneori când uita de ea, se simţea la fel de copil ca nepoţica ei. Lăsa ochii să-i alunece din nou pe zări. Abia acum observă ceţurile toamnei care pluteau atât de senine şi de liniştite, de parcă ar fi avut conştiinţa faptului că vor rămâne acolo până la sfârşitul lumii. Întinse mâna şi luă ziarul căzut în iarbă. Se uită la dată, era vechi, de câteva zile. Ciudat, tocmai acum, îşi aminti din nou de Albert. Nici până azi nu reuşise să-i termine ultima carte. O clipă îi fu o oarecare ciudă pe ea, prea se lăsase pradă amintirilor şi reveriilor. Şi apoi lucrul acesta, într-un fel, o făcea acum să se simtă puţin laşă. În minte îi apăru limpede şi orbitoare ideea laşităţii ei. Asta fusese, o timidă şi o laşă toată viaţa. Nu ştiuse niciodată precis când trebuie să facă un anume lucru şi cum trebuie să-l facă, mereu ezitase, mereu tatonase terenul. Simţi cum pe nesimţite o cuprinde furia împotriva ei. Dacă îşi dăduse seama că-l iubeşte pe Albert trebuia să se fi despărţit de Vaschide. Fără el viaţa i-ar fi fost parcă mai puţin compromisă, lucru pe care-l simţise tot timpul. Trebuia să fi mers la Albert şi să fi discutat clar cu el. Am greşit, am greşit, te rog să mă ierţi. Ori ne căsătorim ori accepţi să fii amantul meu, fără tine nu pot să trăiesc, înţelege-mă.
Soarele cobora înspre zare, înroşind ceţurile de porţelan. Când se trezi îşi dăduse seama că tot timpul vorbise numai cu Albert. Ei drăcia dracului, se înfurie. Acum, la bătrâneţe, se gândeşte cum trebuia să vorbească cu el când erau tineri, acum când e prea târziu. Întoarse ziarul şi-şi aruncă ochii pe colţul în care ştia că sunt ştirile, singurele lucruri pe care le găsea demne de interes. Rândurile îi jucară în faţa ochilor ca şi cum ar fi căpătat viaţă. Apoi simţi că se face întuneric; îşi duse mâna la piept simţind că se sufocă. Un timp rămase împietrită ascultându-şi numai respiraţia care-i devenise liniştită, profundă. Nu se poate, nu se înşelase, era convinsă de lucrul acesta. Simţi bucuria ca o lumină care o ardea urcându-i pe şira spinării. Doamne, ce fericită era! Era cu adevărat nebună de fericire. Emoţia o cotropea ca o flacără care-i cuprinde capul, spiritul.
Mai trăise de câteva ori lucrul acesta. Fusese atât de fericită încât simţea că-i ard creierii. Încercă să închidă din nou ochii, să fie cât mai lucidă şi cât mai sigură de ea însăşi, dar se trezi privind hipnotizată suprafaţa hârtiei. Acum era convinsă că nu se înşelase, lui Albert al ei îi fusese decernat Premiul Nobel. Cea mai înaltă culme pe care o poate atinge un om. Îi văzu în minte chipul radiind, cu privirea aceea a lui melancolică, arzând. Îl vedea mereu tânăr, aşa cum fusese cu zeci de ani în urmă, când se iubiseră. Inima îi bătea din ce în ce mai liniştită, mai adânc, mai caldă. Acum putea să privească iar calmă ceţurile, ogoarele, adâncul zărilor. Şi cu cât privea mai intens, cu atât impresia că el, spiritul lui, sau chiar el însuşi, iubitul ei, e risipit în aer, în lucruri, în pământ, în văzduh, peste tot. Era mai puternică, simţea din nou valuri de căldură cuprinzând-o.
Doamne! Acum poate să meargă să-l caute şi să-l felicite, nu mă mai poate refuza acum, nu mai poate să spună nimic. Îşi imagina cum o primeşte surâzător, cu braţele deschise: îţi mulţumesc, Magdalena. Doamne, ce repede au trecut anii. Am uitat, am uitat tot şi te-am iertat de mult, iubito, puteai să-ţi dai seama de lucrul acesta. Cerul, văzduhul, arborii, foşnetul pădurilor în care era risipit spiritul lui Albert atât de prezent ca şi cum s-ar fi găsit lângă ea simţi cum o apăsau, sufocând-o. Era atât de fericită, profund fericită, cum nu fusese niciodată în viaţa ei şi cum nu poate înţelege nici o femeie; surâdea depărtărilor ştiind că moare. Albert, Albert, îţi mulţumesc că tu mă omori, iubitule, şi că astfel mă pedepseşti, făcându-mă totodată să fiu atât de fericită ! Gândul se frânse brusc în negura haosului.
stefan dumitrescu