La mai bine de o saptamana dupa ziua de Sfanta Maria, mergand la pescuit am trecut pe langa campul de maci, in apropierea malurilor ierboase – enorme animale preistorice, strajuite de plute gaunoase, in care te puteai ascunde ca intr-un dulap vegetal.
Cosmin m-a zarit de departe si impreuna cu alti copii, toti prost imbracati si desculti alergau in intampinarea mea. Au coborat cu mine la rau.
M-au indrumat inspre un loc mai ascuns, abrupt sub cativa arini stufosi. Oltul intra intr-un golf miscandu-se lin, ca apoi sa iasa din nou inspre albia raului la vreo zece metri. Am impartit acele mele de pescuit cu Cosmin si ceilalti copii care si-au improvizat pe loc undite din trestii, bete de alun sau corn.
Timpul nu avea limite, toata lumea era a mea in plina veselie, armonie cu spatiul transparent cat un clopot minunat peste copilarie.
Noii mei tovarasi de pescuit ma intreceau in dibacia cu care legau carligele de pescuit ori scoteau pestele prins din apa. Niciun manual de pescuit nu avea sa insemne cat sedintele alaturi de copiii rromi cu care aveam sa petrec zile de joaca si camaraderie deschisa, nefiltrata prin sita prejudecatilor, a interdictiei.
La Sibiu mergeam la pescuit si cu alti copii, unii mai instariti si cu undite care mai de care sofisticate din URSS, China, RFGermania ori Cehoslavacia.
Nu-mi ascund nici acum tristetea de a nu fi avut o undita cu mulineta in perioada copilariei.
Nu departe de podul din Dragasani am inteles cat de saraci, napastuiti erau acei copii rromi, traind in corturi si carutele cu coviltire, la marginea Oltului.
M-au surprins ochii Soranei, sora mai mica a lui Cosmin. O atractie spontana se trezea in lumina de sub sprancenele ei negre, frumos arcuite parca in corelatie cu sclipirile raului din undele de argint. In deplina tacere ma ajuta sa desprind pestii din carlig si ii intindea pe nuiele de salcie neamaifiind nevoie de nici o punga sau juvelnic, ii invelea in frunze de urzica pentru a-I conserva cat mai proaspeti pe drumul de intoarcere catre casa bunicilor.
Vorbea si canta sau canta si vorbea, totul se definea in visul apropierii dintai de o persoana feminina. O curiozitate ciudata imi incerca intreaga fiinta de preadolescent, o chemare ce imi furnica intregul corp imi soptea emotia primului fior de dragoste. Spre deosebire de Cosmin stapanea mai putin
limba romana, adresandu-mi-se in rromanes.
Imi arata : O baro macho ( un peste mare) ando puro dat ( pentru bunic).
Repetam si eu cuvinte, numerale, injuraturi in limba lor. Ceilalti se prapadeau de ras, asistand ca la un spectacol indedit : O gadgio janel rromanes (Strainul intelege limba rroma).
Caldura amiezii a pus capat pescuitului si am tulit-o catre crangurile de dinaintea viilor Dragasanilor. Langa Fantana Rece, un izvor imprejmuit in borduri de ciment am facut primul popas.
Am jucat turca pe echipe. Sportul popular, stravechi necesita un bat ascutit la un capat, cam de lungimea unei crose de golf si un alt element – un bat cam de treizeci cm si ascutit asemenea creionului, la ambele capete.
Se inscrie un cerc cu un diametru de doi metri. Batul cel mic se aseaza pe pamant deasupra unei mici adancituri,iar cu batul-crosa se lanseaza din cerc de catre un jucator al primei echipe catre echipa adversa, ale carei membri se straduiesc sa prinda cu mana ca pe o minge, batul azvarlit. Daca mica bucata de lemn este prinsa, jucatorul norocos trebuie sa o arunce in cercul de unde a fost lansata.
Daca turca prinsa si azvarlita de echipa adversa cade in casa, in cercul trasat, atunci echipa adversa ia locul primei echipe.
Daca jucatorul dintai loveste micul lemn cu batul-crosa, nepermitand sa cada in cerc, in casa, atunci, el va trece la seria palpitanta a jocului:
Aseaza micul bata(lemn) ascutit la capete si il loveste cu batul-crosa. Lemnul cel mic ( numit si turca. de unde si jocul ii poarta numele) este lovit astfel ca lovitura sa-l azvarle cat mai departe. De la locul caderii turcii si pana la centrul casei (cercului) se masoara distanta in pasi, suma acestora insemnand punctajul echipei. Daca tzurca a fost lovita in aer de doua, de trei ori patru ori cu batul-crosa (careia i se mai spune si bou sau batac ) atunci pasii numarati cresc ca valoare in puncte (onica insemnand zece puncte pe pas; doica, douazeci; treica, treizeci; patrica, patruzeci samd.
Tzurca ar fi o varianta a oinei. Cosmin o numea si clepci.
Copiii aveau o ascunzatoare, un fel de pestera in care se ascundeau pe timp de furtuna si ploi si unde isi depozitau cutite, plase de pescuit, capcane si tot felul de obiecte care mai de care ciudate. Imi spuneau ca daca Puraleii (militienii) le gasesc in corturile sau in carute le confisca ori ii snopesc in batai. Pentru prima oara am vazut capcane pentru animale din padure, gropi acoperite cu un fel de covor din nuiele de rachita, glii de iarba presarate cu cartofi, mere, porumb si alte momeli. Animalul cadea in groapa ca apoi sa ajunga pe gratarul familiilor nevoiase.
Alteori dadeam iama in viile CAP-urilor sau ale fermelor din zona. Cosmin era liderul tuturor si ca intr-o sedinta de instructaj inainte de atac ne spunea cum si in ce fel sa actionam. Paznicii mai tot timpul beti ori incapabili sa ne alerge, dormitau in amiaza mare sub vreun copac. Ne raspandeam si nu mergeam in grup ceea ce ar fi permis mai usor concentrarea atentiei paznicului asupra noastra.
Cativa copii mai mici si fetele asteptau ascunsi in spatele tufisurilor de mure sa preia strugurii si sa-i ascunda in mica pestera. Alti cinci ori sase copii umpleau bluzele la piept cu struguri, facand mai usoara deplasarea si avand mainile libere. Nu-mi pasa de ceea ce mi-ar fi zis parintii la vederea bluzei patate de struguri. Rispiti care in colo prin vii, trebuia sa umblam tacuti, aplecati si mai ales sa nu lasam urme sau sa rupem vitele cand desprindem cirochinii de struguri. In cazul in care am fi urmariti sau reperati de paznic sa fugim in zigzag si sa ajungem cat mai repede in padure. Din cate stiu nu s-a intamplat niciodata ca paznicul sa fi prins vreunul dintre noi.
Asezati in iarba din preajma fantanii mancam de pranz, struguri, alune de padure, nuci, turta (un fel de paine din malai), jumari uscate de mirosul fierului si al prafului imbibat de motorina ieftina din orasele diabolice.
Apoi ne jucam de a nunta. Ideea copiilor fu ca eu sa fiu mirele, iar Sorana mireasa. Avea o coronita din flori de camp presarata cu flori rosii de mac prelungind astfel frumusetea zilei de vara, la gat un lant din tulpine de papadii. Un copil tinea loc de popa, altul de vornic deschizand alaiul de nunta si intreagul lume de la Fantana Rece se transformase in cantece, hore si dans rotit odata cu petalele verii pe sfarsite, ca ultima victorie solara inainte de venirea toamnei.
Mana in mana cu Sorana intram intr-o lume noua. Copiii din jur nu bagasera de seama ca obrajii isi schimbasera culoarea parca reflectand florile de mac din parul ei. Incepusem sa vin tot mai des sa ma joc cu noii mei prieteni, mai ales fericit de apropierea Soranei.
La asfintit intram in ograda bunicilor. Pisicile ca de obicei mirosisera pestii si se lingusau managaindu-si capul si spinarea de picioarelor mele.
Bunica ma trimise sa ma spal si sa lepad bluza murdara sa o puna la muiat in lesia de pelin, busuioc –un fel de detergent de casa.
Stateam afara sub sindrila bucatariei de vara in care stelele puteau juca in voie si albastrul cerului se rasfatau impreuna cu noi.
Bunicul ma privea tacut din cap pana in picioare si suradea. Nu zicea nimic.
Stia pe unde umblasem toata ziua si cu cine.
Bunica rasturna mamaliga pe masa din lemn, carasii, rosioarele si bibanii, randuiti pe gratarul incins il faceau pe bunicul sa-si rasuceasca mustatile zicand:
Uite asa ne prapadim/Tot cu tuica si cu vin ori Peste/mamaliga prapadeste.
Gustam si eu vinul de butuc. Adormeam cu gandul la florile de mac si la Oltul cu mii de sprancene, si mai mult la Sorana cu ochii cei negri.