Marianne Mikko provoacă reacții primitive printre românofonii negânditoriPublicul moldovenesc, dar şi cel din străinătate (compus din vorbitori de limbă română/moldovenească), au criticat recent cu cea mai mare duritate şi agresivitate, în absenţa unei baze argumentative logice şi coerente, pe Preşedintele Comisiei Parlamentului European pentru Republica Moldova, Marianne Mikko. Motivul atacurilor a fost opiniile oficialului european de origine estoniană referitoare la România şi la agenda integrării europene pentru RM.
Înainte de toate merită de menţionat că, în calitate de eurodeputat, şi în special de Preşedinte al Comisiei preocupate de cooperarea moldo-comunitară şi de aspectele legate de apropierea RM de UE, Marianne Mikko posedă cunoştinţele şi competenţa necesare pentru a aborda obiectiv şi echidistant subiectele majore ce vizează RM din perspectiva integrării europene. Pe lângă aceasta, Mikko este cunoscută în mediul european, dar şi cel moldovenesc, de orice profil, pentru faptul că susţine activ ideea aprofundării dialogului politic dintre Bruxelles şi Chişinău.
Cu toatea acestea, eurodeputatul estonian, pe parcursul activităţii sale, nu a evitat să facă aprecieri oficiale tranşante vizavi de starea îngrijorătoare a democraţiei şi drepturilor omului, remarcând de fiecare dată pericolele pe care acestea le pot genera integrării europene a RM. Poziţia acestui oficial european a fost vizibilă şi în cazul problemei cetăţeniei româneşti acordată de România populaţiei din RM (2007) , atunci când Marianne Mikko a insistat asupra necesităţii relansării relaţiilor moldo-române şi a regândirii politicii române în domeniul cetăţeniei în strictă corespundere cu normele şi practicile europene.
Actualmente, Preşedintele Comisiei Parlamentului European pentru Republica Moldova şi-a exprimat punctul de vedere faţă de afirmaţiile preşedintelui român, Traian Băsescu, care a declarat că va milita în cadrul Cosiliului European, din 15 octombrie curent, pentru examinarea posibilităţii includerii RM în „pachetul Balcanilor de Vest”. Ideea respectivă însă nu a fost susţinută de Marianne Mikko, care a subliniat faptul că RM face parte din alt proiect de integrare europeană, dat fiind faptul că nu a atins progresele statelor balcanice. Totuşi, eurodeputata a încurajat aspiraţiile europene ale Chişinăului, exprimându-se în favoarea unui Acord de Asociere similar celui preconizat între Kiev şi Bruxelles (pentru luna martie 2009).
Din cauza faptului că proiectul european ucrainean ar putea dura în timp (conform unor estimări Ucraina ar putea deveni membru al UE nu mai devereme de 2020), orice pararelelă dintre aceasta şi RM este tratată de spaţiul public moldovenesc/românesc drept „agresiune” asupra intereselor naţionale, de grup şi individuale moldoveneşti. Cu toate acestea, Marianne Mikko a făcut această comparaţie, bazându-se pe mai multe raţionamente logice.
În primul rând, graţie originii sale, eurodeputatul estonian este conştient de faptul că RM nu întruneşte criteriile de la Copenhaga (funcţionarea instituţiilor democratice, economia de piaţă funcţională şi capacitatea de asumare a obligaţiilor de stat membru) la nivelul necesar pentru a fi conectată la proiectul european trasat pentru Balcani (atragerea forţată la “pachetul” balcanic ar conduce la o integrare europeană falsă şi inadecvată a RM).
Al doilea motiv rezidă în faptul că RM este improprie modelului integraţionist elaborat pentru Balcani (care coincide dealtfel cu cel utilizat în cazul statelor Europei Centrale şi Ţărilor Baltice, cu excepţia Serbiei şi a Kosovo) care prevede înainte de toate profilarea euro-atlantică a statului (în acest context, RM se declară neutră, iar marea parte a populaţiei acesteia la fel ca şi cea ucraineană este reticentă faţă de NATO). Din aceste considerente UE (de altfel, la iniţiativa celor mai activi „avocaţi” ai RM în Europa, printre care şi Ţările Baltice) a conceput pentru RM, Ucraina şi alte state est-europene proiectul Parteneriatului Estic (care la moment este unicul instrument capabil să asigure eventualitatea integrarării europene a regiunii).
Al treilea argument ţine de reţinerea europenilor faţă de procesele de extindere a UE, precum şi de reforma instituţională amânată drept rezultat al respingerii Tratatului de la Lisabona de către Irlanda, dar şi de alte efecte colaterale generate de deficienţele valului precedent al lărgirii europene (mai 2004 şi ianuarie 2007). Această realitate nu permite oficialilor europeni, printre care se numără şi Marianne Mikko, să sprijine ideea transpunerii RM în formula balcanică de europenizare.
În afară de „pachetul balcanic”, Traian Băsescu perseverează în ultimul timp în ideea de a extinde formatul actual de negocieri privind reglementarea transnistreană, prin alipirea României. Deocamdată, acest lucru nu găseşte sprijin în cancelariile europene, dar şi la Bruxelles. Marriane Mikko împărtăşeşte acelaşi pesimism, fiind convinsă de necesitatea funcţionării intacte a formatului “5+2”, mai ales după conflictul militar din Georgia, recunoaşterea unilaterală a independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud de către Rusia şi eventuala readucere la masa de tratative a „clonelor” planului „Kozak”.
Chiar dacă acest mecanism nu a adus rezultate timp de doi ani (odată cu retragerea Tiraspolului la tratative, anul 2006), după criza din Caucaz, UE este decisă să-şi canalizeze toate energiile în direcţia soluţionării conflictului transnistrean, atât din raţionamente de securitate, cât şi din cele geo/politicice (conjunctura electorală din RM, alături de confluenţa intereselor Rusiei în vederea restabilirii dominaţiei geopolitice ruse asupra spaţiului post-sovietic, dar şi paralelele existente între conflictele georgiene şi cel transnistrean, forţează UE să exploateze mecanismele prezente în vederea reglementării transnistrene).
De asemenea, revizuirea acestui format cu ulterioara conectare a României ar crea noi tensiuni în relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol, pe de o parte, şi Bruxelles şi Moscova, pe de altă parte. Totodată, autorităţile moldovene, care în ultimul timp s-au apropiat foarte mult de Kremlin, ar putea folosi iniţiativa României pentru a-şi justifica eventuala distanţare de proiectul european şi încordare a relaţiilor cu vecinul lor vestic (atât în perioada alegerilor, cât şi după finalizarea lor). Or, în calitatea sa de exponent al politicii europene, Marianne Mikko a exprimat, ca şi în cazul problemei „pachetului balcanic”, în primul rând, opinia care abundă la Bruxelles şi în marea majoritate a capitalelor europene (de altfel, nicio ţară europeană încă nu a dat un răspuns afirmativ demersului României).
Atitudinea Mariannei Mikko (care reflectă şi poziţia UE) nu este însă acceptată şi raţionată de întreaga opinie publică românolingvă nu atât pe motivul ilogicii şi/sau a justeţii viziunilor ei, ci mai degrabă din cauza lacunelor/defectelor evidente ale Strategiei de comunicare privind integrarea europeană a RM în Uninea Europeană (lansată în februarie 2008, elaborată în perioada anilor 2006-2007) şi a retoricii distorsionate şi eronate ale conducerii politice moldoveneşti privind procesul real de apropiere a ţării de spaţiul european. Cât priveşte România, participarea acesteia la promovarea intereselor RM este firescă şi apreciabilă. În acest sens, prin intermediul instituţiilor europene, Bucureştiul dispune de oportunităţi crescânde de a se implica indirect în facilitarea europenizării RM, dar şi pentru a contribui la soluţionarea conflictului transnistrean. Orice acţiune în afara acestei ecuaţii ar putea genera noi perturbaţii în dialogul României cu RM, afectarea securităţii regionale a UE şi înăsprirea comportamentului Rusiei în regiune, precum şi în raport cu UE pe marginea conflictului transnistrean (de asemenea, ar putea degrada şi mai mult relaţiile româno-ruse etc.).