Quebec reprezinta pentru mine o lume in care am fost acceptat ca imigrant in urma cu 18 ani si unde spre deosebire de Germania, m-am regasit intr-o lume binevoitoare, toleranta si prietenoasa.
Anii traiti in Quebec si Montreal au fost decisivi in asimilarea culturii canadiene franceze, m-am regasit in deplina libertate de miscare, de expresie si de afirmare.
Retrospectiv inteleg ca traversez si eu cate ceva din inceputurile vietii colonistilor de altadata cu surprizele, cu rigorile iernii nordice, dar si cu privilegiul de a trai intr-o tara imensa, generoasa.
Multumesc saptamanalului electronic Acum pentru privilegiul de a-mi acorda spatiul publicarii catorva articole reunite sub tematica societatii distincte din Canada franceza, un subiect neepuizat, dar si foarte controversat.
Nu am intentia sa emit nici judecati de valoare, ci este un omagiu scris unei tari in care mii de imigranti si-au gasit un spatiu vital nou.
Sa nu uitam ca provincia Quebec este o tara unde intelegerea, democratia ating superlative mult deasupra Europei si ale Statelor Unite, se distinge prin a fi un Monaco al Americii.
Societatea francofona de astazi isi incepe istoria cu Jacques Cartier, nascut in anul 1491, localitatea Saint Malo, care in 1534 pune piciorul pe pamantul canadian pentru prima oara si arboreaza in regiunea Gaspe o cruce cu blazonul regal : trei flori de crin pe un fond de azur.
In numele regelui Francisc I, Jacques Cartier a intreprins trei incursiuni , devine cuceritorul Canadei franceze, explorand fluviul St Laurent si Terra Nova. Numele de Quebec s-ar traduce dintr-un dialect amerindian locul unde fluviul St.Laurent se ingusteaza.
Intentia lui Cartier era de a gasi o cale catre Asia, si nicidecum descoperirea Quebec-ului. Franta se astepta la descoperirea imediata a unor bogatii in noile teritorii, neuitand ca Pisarro in 1531-1532 cucereste imperiul incas imbogatind Spania, astfel din punctul de vedere al curtii franceze cele trei voiaje ale lui Cartier au insemnat un esec.
Tentativele s-au soldat cu zeci de morti din cauza iernii aspre, a unei alimentatii insuficiente si totodata a confruntarii cu triburile de irochezi.
Dincolo de dezinteresul Frantei pentru teritoriile amerindiene si de slabirea puterii economice provocate de razboaie, Jacques Cartier cu temerarii sai raman primii cuceritori ai Canadei, pionieri ai drumului catre teritorii imense si mai ales ai Noii Frante (La Nouvelle- France). Un alt merit major il reprezinta studiile cartografice si inventarierea bogatiilor din regiunea Quebecului ce devin adevarate referinte pentru expeditiile viitoare.
La inceputul secolului al XVII-lea Samuel de Champlain, cartograful regelui Henri IV soseste in tinuturile Quebecului ca in 1603. Reusita expeditiilor sale se datoreaza ajutorului primit din partea amerindienilor.
Samuel de Champlain se implica in politica beligeranta a triburilor de irochezi, huroni , algonchini etcsi traverseaza un itinerariu de peste 1500 km de a lungul coastei atlantice intre Maine si Cap Code.
Cartograful regal reface cu succes expeditiile lui Jacques Cartier si fondeaza tinutul Acadiei in 1604, orasul Quebec in 1608, descopera trei mari lacuri si pregateste terenul formarii orasului Montreal care avea sa se finalizeze in 1642.
Spre deosebire de expeditiile spaniole si britanice cadrul creat de catre Champlain este unul pacifist si calauzit de ideea popularii Quebecului cu mestesugari, soldati, reprezentanti ai clericului iezuit intru formarea unei colonii noi, unei societati distincte, ce avea sa se numeasca La Nouvelle-France.
Samuel de Champlain se stinge din viata in anul 1635, chiar in colonia Quebec locuita pe atunci doar de 200 francezi.
Champlain este pe drept considerat parintele Noii Frante, al unui eroism exemplar urmat de catre natiunea Quebec-ului pana in prezent, desi coloniile franceze au fost ocupate de catre englezi (1629-1632).
Multi dintre acadienii izgoniti se refugiaza in Louisiana franceza, un alt ecou al culturii francofone pe continentul american.
In 1643 Ludovic al XIV-lea initiaza un plan de protectie numind un guvernator si un intendent in Noua Franta.
In 1665 regimentul de elita Carignan-Salieres infrange irochezii si asigura protectie militara coloniei franceze.
Jean Talon reprezinta o a treia personalitate importanta in conturarea viitoarei societati distincte printr-un amplu program de dezvoltare demografica aplicat populatiei Noii Frante. El organizeaza un recensamant al populatiei mentionand existenta a 3215 locuitori. Impune legi drastice celibatarilor.
In aceeasi perioada sunt trimise din Franta 750 tinere orfane, numite « fiicele regelui » pentru a se casatori cu colonisti francezi. Familiile cu multi copii se bucura de ajutoare substantiale si de sprijin din partea administratiei Jean Talon, datorita careia populatia ajunge in 1672 la 6700 locuitori.
In ciuda eroismului coloniei franceze, Noua Franta nu rezista invadatorilor britanici din doua motive : interesul scazut din partea Frantei in mentinerea Canadei si suprematia avantului economic britanic de dupa revolutia lui Cromwell, extinsa si in coloniile canadiene.
In urma Tratatului din Paris (1763), Noua Franta este cedata Angliei, insa eforturile britanicilor de a asimila grupurile francofone s-au dovedit incercari zadarnice.
Anglia este nevoita inca din anii timpurii ai formarii Canadei sa cedeze, facand concesii : Proclamatia Regala (1760-1763) confera tinutului Noua Franta o noua constitutie si astfel este instituita Provincia Quebec-ului ; revoltele din coloniile americane ii determina pe britanici sa proclame Actul Quebec-ului (1774) prin care se recunosc drepturile civile ale francezilor si practicarea religiei catolice.
Intre timp salvgardarea limbii si al culturii franceze in extensie contribuie enorm la mentinerea climatului unic si distinct in colonii. In 1764 apare Gazette de Quebec, ca prim ziar in franceza in America de Nord ; se deschid colegii si scoli in limba franceza, grupate in jurul bisericilor ; in 1791 prezenta francofona se afla in majoritate, ceea ce a declansat crearea a doua mari tinuturi : Canada de Sus(Le Haut- Canada, Ontario ) si Canada de Jos (Le Bas-Canada, Quebec) tocmai pentru a se evita asimilarea englezilor de catre francezi.
Secolul al XIX-lea cunoaste si in teritoriile Canadei influenta romantismului si a regasirii identitatii unei tari in care atat francezii, cat si englezii detin aspiratii progresiste : lupta impotriva coroanei britanice vizand independenta Canadei (Rebeliunea din 1815) si respingerea armata a tentativelor americane de cucerire a Canadei.
Perioada dintre 1764 si 1867 s-a concretizat intr-o puternica dominare britanica insa fara nici un succes in asimilarea vorbitorilor de limba franceza.
In 1840 se proclama Actul Unirii celor doua teritorii canadiene, insa prejudiciind provincia Quebec-ului prin oficializarea limbii engleze in Canada unita, prin acordarea unui numar mai mare de deputati din zona engleza, desi populatia franceza detinea suprematia numerica de 600.000 locuitori spre deosebire de cea engleza de 500 000. Unirea a insemnat adoptarea de catre locuitorii britanici colonisti a numelui de canadian, mai putin cei din Quebec ce isi vor spune canadieni francezi.
Publjcistii si poetii francezi ai sec XIX-lea si-au consacrat opera si idealurile ideii de separare si de identitate nationala (Napoleon Aubin, Pierre JO Chauveau, Patrick Lacombe, Joseph-Lenoir Rolland etc).
Anul 1867 coincide cu proiectul de stat federalist al Canadei prin contributia a doi politicieni progresisti. John A Mcdonald si George Etienne Cartier. Franceza redevine limba oficiala, dar nu in cadrul guvernului federal. Actul Confederatiei aduce in discutie ideea de Dominon al Canadei, ceea ce va contribui in viitor la autonomia Canadei.
Quebec-ul sufera o stagnare de ordin economic si politic din cauza puterii de influenta a clerului catolic. Scolile religioase erau in intr-un procent de peste 40%, politicienii progresisti sunt minimalizati si exclusi. Reproduc un pasaj dintr-un raport al unui comitet cleric din Montrea (mai 1850): « Jurnalismul este o putere formidabila de care infernul se serveste, din nefericire,cu prea mult succes, in otravirea lumii cu doctrinele sale pagane si corupte ».
Abia in secolul al XX-lea Quebec-ul isi consolideaza identitatea ca societate distincta prin acordarea femeilor dreptul de vot si dreptul de a profesa medicina si avocatura (1930) si prin modernizarea invatamantului (1961).
Acordarea statutului de autonomie deplina Canadei in 1930 prin Statutul de Westminter contribuie la independenta tarii, la deschiderea unor noi programe de imigratie si la o mai buna administrare economica.
Am trait in orasul Quebec si Montreal ani buni si am inteles ca societatea francofona canadiana nu se identifica absolut deloc cu Franta.
Daca francezii ar fi acordat sprijin militar si material Noii Frante, suntem convinsi ca altfel ar fi fost destinul Canadei. Voltaire s-a aratat ostil tinuturilor Americii de Nord considerandu-le salbatice, neinteresante.
Enuntul Je me souviens ( imi amintesc) inscris pe placile de inmatriculare ale masinilor din Quebec mi-a starnit nu numai curiozitatea imediata legata de motivul uzantei ideii, dar si aprofundarea istoriei unei provincii supuse vitregiilor istorice si ale iernilor nordice.
Je me souviens consacreaza dictonul patriotic din provincia Quebec si o explicitare exhaustiva nu face decat sa deruleze intreaga istorie a generatiilor de la Jacques Cartier si pana astazi sau in mod revers nu trebuie uitat raul pricinuit Quebec-ului de catre britanici.
Canadienii francezi te cuceresc prin farmecul unui popor ospitalier si vorbaret predispus petrecerilor si iesirilor.
Au transformat tinuturile zapezii in veselie si dans, in permanenta « joie de vivre » si poate faptul ca primii exploratori au trebuit sa infrunte nestatornicia si trecerea oceanului pentru o viata mai buna, si in libertate face parte tot din acel registru semantic « imi amintesc » propriu spiritului liber al nomadului.
Felix Leclerc (1914-1988), scriitor si trubadur modern al Quebec-ului in poemul Rugaciune nomada transpune lupta cotidiana cu existenta, si mai ales a cetatenilor umili si anonimi din Canada franceza :
„Tuturor nomazilor, tuturor nomadelor de pe strada mea/Ce nu sunt nici muzicieni, nici comedianti, nici clovni,/Nici dansatori,/ nici cantareti,nici voiajori, nici cineva/ Ce pasesc in fiecare dimineata curajosi, primeniti/
In paltonul lor stramt sub palaria mica (…)
/In fata acestor nomazi, in fata acestor nomade de pe strada mea/ Ce nu au decat noaptea sa plece/Pe corabiile albastre ale tineretii lor apuse/Glorii uitate, talente azvarlite/Ca niste saci cazuti la marginea marilor drumuri/
Ce intind mana nespus de fericiti/La trecerea zilelor insorite, uzate, unde nimic nu se intampla decat alte chinuri/Decat alte dezamagiri de a lungul anotimpurilor/
In fata lor ma inclin cu palaria in mana.”
(Va urma)