Ilustrata cu maci, de Dorothea Maier
Johann Sebastian Bach o privea de dincolo de coperta discului sprijinit pe perete, pe etajera cu o combina muzicala Telefunken, primita cadou de la o familie de svabi, emigrati in Republica Federala Germania. Scrisul accentuat, ingrosat Toccata si Fuga in Do Minor pentru orga se repeta intr-un refren, o fascinatie de neinlaturat. Cuvantul „fuga” ii traducea actiunea obsedanta a eliberarii de sub arcada rosie represiva, in contrapunct cu statul la cozi, frica de a spune ceva nepotrivit, cu frigul, cu cele doua ore de televiziune.
Lipita de zidul bisericii catolice in satul natal, Ortisoara, la doar 6 ani, in bluza bleu cu flori brodate de mainile bunicii asculta fascinata orga cea mare. Sunetele tubulare se rasfirau prin vitralii, catre cer printre arbori. Pareau ca revin si se cuibaresc in florile de mac crescute la intamplare. Fugea de acasa sa asculte acea orga. Tatal, altfel spus, tovarasul Doggendorf interzicea in mod categoric copilului sa calce pragul bisericii. Fetita isi lipea fruntea de zidul bisericii. Intr-una din diminetile de vara o mana ii atinse umarul. Se intoarse speriata crezand ca era tatal ei. Era o calugarita. Ii facu semn sa nu se sperie. In tacere ascultara impreuna pasajul de orga. Ar fi vrut sa nu se mai termine.
– Este o „Fuga” de Johann Sebastian Bach, ii sopti calugarita invelita in haine nepotrivite, peste frumusetea unei femei parca desprinsa din frescele bisericii. Eu sunt Bernadette, tu trebuie sa fii fetita lui Nick. Nu-i voi spune ca ai fost aici.
Lilly desfacu discul din plicul ingalbenit de vreme si il puse pentru ultima oara in apartamentul mult prea stramt pentru o muzica lui Bach. Si discul era un cadou primit de la o familie plecata in Germania. Din afara se auzeau camioanele militare pregatite pentru defilare, o trecere triumfala prin fata a mii de cetateni obligati sa asiste cu nesat la sarbatorirea „Eliberarii tarii de sub jugul fascist”, prin fata tribunei oficiale imbracata in rosu cu drapele, cu tablourile cuplului Ceausescu. Difuzoarele pe strazi tipau parca la orga cea mare din apartamentul ei. Orasul era inundat de muzica de fanfara, coruri militare si comenzi de incolonare, de mars adresate soldatilor, garzilor patriotice. Cetatenii aveau sa fie rasplatiti din plin. Restaurantele, tarabele vindeau bere, mici, doar dupa consumarea defilarii.
A impaturit cu grija o ultima bluza, o puse in geanta de voiaj, cu miscari tacute de parca trebuia sa se ascunda de tata, chiar si in apartamentul ei. La atingerea fermoarului, telefonul suna intr-un taraboi de metal ca o alarma auzita in toate colturile cladirii. A inghetat cu fermoarul inchis pe jumatate,. Din nou soneria, insistenta. A slobozit fermoarul, a facut un pas inapoi. Un alt tarait. Ei bine, a gindit, chiar daca e el, nu ajuta la nimic sa lase telefonul sa sune. A oprit discul. S-a impleticit cu picioarele goale cand spre bucatarie, cand spre fereastra nestiind cum sa ascunda acea geanta de voiaj ca pe-un corp delict.
Era o dimineata racoroasa din vara lui 1983, ziua in care urma sa-si paraseasca tatal si tara. Frigul podelei ii patrunse fiinta. Mana a atins receptorul. Cit de rece ii parea…
– Alo, raspunse gatuita. Degetele s-au crispat pe receptor asteptind sa auda vocea lui.
– Lilly. Sunt eu, Mutti.
Umerii au cazut odata cu oftatul tisnit din piept.
– Mutti. Am crezut ca e el.
– Nu, a plecat la serviciu.
– Banuieste ceva?
– Nimic. A plecat mormaind despre recolta de grau si de prezenta sa la sarbatoarea de 23 August. Te voi insoti la aeroport.
– Ne intalnim in statia de autobuz.
– Ne vedem acolo.
Inchise telefonul, isi puse pantofii, apoi s-a intors in dormitor. A inchis geanta de voiaj bej, banala, impersonala, nici pe departe apartinand unei femei fugare. Si-a adus aminte de toate excursiile de sfarsit de saptamana, de trenurile si de autobuzele in care fusese, de toate maruntisurile si cadourile pe care le-a impachetat si carat cu ea., de borcanele de zacusca, de painea de casa, de slanina, de fructele aduse la oras din vremea studentiei si pana la instalarea ei in apartament, la oras. Acum cateva haine, ciorapi, o pereche de pantofi, o perie de par…
In drum spre usa a trecut prin dreptul oglinzii. O tanara speriata, sfioasa, in albastrul de cer deschis ca in vremea copilariei se holba la ea. S-a recunoscut cu greu, s-a oprit sa-si netezeasca parul, sa-si plimbe degetele pe obraz in speranta alungarii fricii intiparite pe fata. Si-a pipait tivul bluzei inflorate ca sa simta bacnota de 50 marci vest-germane cusuta acolo cu o seara inainte.
Infima hartie simboliza libertatea. Stransese din greu ban cu ban pentru a cumpara cateva marci vest-germane, plus frica de a nu fi interceptata. Detinerea, traficul de valuta te puteau duce usor la inchisoare. Ii veni in minte un tanar turist german la o galerie de arta cu schimbul de valuta petrecut acolo, departe de ochii vigilenti ai militienilor. Lilly ar fi vrut sa-i multumeasca pentru contributia lui la plecarea ei din tara.
A mai privit pentru o ultima oara apartamentul alb, in stralucirea pala a diminetii de sfarsit de vara. Borcanele, cutiutele cu mirodenii dormitau cuminti pe raft, chiuveta de portelan, curatata cu o seara inainte, stralucea ca si cum o astepta sa revina. Salciile pe malurile Begai, diminetile, noptile petrecute in lecturi la lumina chioara; emisiunile straine ascultate in surdina; serile cu prietenii dragi o inundau ca un roi de albine. S-a scuturat ca un copac de povara zapezii, sa goneasca amintirile. Libertatea, isi spuse, e altceva, mai mult decat confortul unui apartament. S-a indreptat catre usa.
Facu un pas in afara, se intoarse. In sertarul de sus al biroului, stia, era carnetul de membru de partid. Era subtire, albastru inchis cu litere aurii pe coperta: „Membru al Partidului Comunist.” L-a deschis, si-a privit figura incruntata din fotografie. Isi aminti de ziua cand facuse poza aceea. Tocmai vebise de la inot, parul ii era usor pleostit. Ce imbatranita arata! A lasat carnetul intredeschis pe birou, linga vaza cu trandafiri roz-pal alaturi de discul sprijinit pe perete, cu imaginea lui Johann Sebastian Bach. Cine va intra primul in casa va gasi carnetul de partid lasat in urma.
Vor da buzna in locuinta. Vor ingaima: „De ce sa plece ea, care avea de toate? Era atat de rasfatata, avea tot ce fiicele Romaniei visau sa aiba…”
Cu ce drept ii cotrobaiau apartamentul cu furie? Vor da vina pe imperialistii nemti cu influenta lor asupra odraslei de comunist. O vor califica tradatoare. Ea nu se va intoarce niciodata in acel apartament. A insfacat din nou sacosa de voiaj, poseta de mana si a iesit fara sa priveasca inapoi.
Se departa de blocul plumburiu, o teama nedeslusita ii dicta sa se intoarca, sa o sune pe mama ca s-a razgindit. Riscul era prea mare, ca ii va fi greu fara mama, fara Oma, bunica. Tocurile rasunau pe trotoarul denivelat, geanta, poseta pareau de plumb. Se indeparta si mai mult ca de un vas ce se scufunda. Nu ar fi trebuit sa se intoarca din drum, nu aduce noroc.O stupida superstitie! In dreapta ei aluneca raul marginit de copaci, singurul decor vioi pentru targul sumbru. Stegulete decorau strada. „Eliberarea de sub jugul fascist,” ziua insurectiei armate romane de la 1944. Romania a trecut de partea Rusiei sovietice. In copilarie intr-un razboi de replici colegii de joaca o numeau „hitlerista”. Tatal nu-i lua apararea, era prea convins de faptul ca nemtii erau dusmanii comunismului. Oare Romania era tara stramosilor ei stramutati cu sute de ani in urma? Pana la urma fuga ei este o intoarcere acasa, in regiunile de origine.
De departe isi vazu mama asteptand in statia de autobuz. Era in rochia ei favorita de culoare gri printre alte mame, bunici, muncitori fericiti ca aveau o zi libera.
Mutti a scos din buzunar un lantisor de aur. De el atirnau trei medalioane: o ancora, o cruce, o inima. I-a atins mina, a lasat lantisorul sa alunece in golul palmei lui Lilly. A privit in jos.
– Credinta, speranta si caritate, sopti. Mama zambea..
– De unde…?
A zambit si mai larg si a dat capul pe spate lasind sa se vada dintii imbracati in argint, dinti care pina nu demult erau imbracati in aur.
– Mutti! Nu pot sa cred…
– Ce conteaza daca sunt de aur sau de argint? E tot ce-ti pot oferi…
Lilly acoperi metalul intre degete. Era cald.
Pentru trecatori, apareau ca mama si fiica la o plimbare in zi de sarbatoare. Lilly se gandea la pericolul agentilor, al informatorilor ce in orice clipa i-ar opri drumul catre noua viata.
Asteptau in tacere autobuzul cu destinatia aeroportului. Privea miinile mamei, impreunate in poala, si se gandea cum framantau aluatul, coseau, smulgeau buruienile din gradina, cum puneau sfecla la borcan, cum calcau uniforma de scoala, cum ii impleteau parul in cozi, ii legau fularul, cum o imbratisau cind plangea…
Pierduta in acele ganduri, aproape ca nu a auzit geamatul autobuzului oprit in statie. Caroseria lui masiva si alba a oprit in curba cu luminile aprinse, cu motorul huruind de zor. Au urcat incercand sa rada ca si ceilalti pasageri, turisti germani, asezati pe locurile din fata. Isi schimbau scaunele intre ei, isi mustrau copiii care alergau pe culoarul dintre banchete. Mama si fiica s-au asezat pe bancheta din spate. Lilly se privea in geamul prafuit ca nu cumva sa descopare cuvintul „fugar” tatuat cu cerneala neagra pe frunte. Nimic. Doar aceasi figura palida in oglinda de acasa.
– As fi vrut sa stiu unde vei dormi la noapte, adauga mama. Usile rapace ale autobuzului se inchisesera, se urni intr-un nor negru de fum. Mutti se oferi sa-i puna latisorul, ii stranse parul cu o mana, ca apoi ea apoi sa-i inchida cu multa grija cheita. Degetele ei erau racoroase, usoare ca o hartie matasoasa.
Oameni, copaci, raul se intreceau cu autobuzul, voind sa-i spuna sa nu plece. In locul de la fereastra atinse cu un tremur lantisorul primit in dar, privea strazile diminetii pentru ultima data. O mama cu doi copii mana in mana, baiatul cel mic s-a desprins pentru o clipa pentru a face cu mana autobuzului. Zambea trist, Lilly a ridicat mana intorcandu-i salutul baietelului. Autobuzul incetina brusc pe drumul cu hartoape, in miros de tractor, pentru a ceda trecerea unui card de curcani cu miscari sacadate, cu gaturile rasucite in miscari sus-jos, cu picioarele ce o luau parca inaintea trupurilor. Lilly avea senzatia ca in orice clipa vreo Dacie neagra sau albastra a securitatii avea sa opreasca autobuzul. La orice oprire brusca a autobuzului i se parea ca nu mai ajunge la aeroport, apoi in avion.
– Oma stie?
– Da, bineinteles, ii raspunse. Plange dupa tine. Si se roaga. I-am spus ca te intorci dupa noi. Ca nu va dura mult…
Ultima jumatate de ora cu Mutti se prelungea la nesfarsit, amandoua ar fi dorit sa-si spuna atatea, si taceau. Turistii cu hainele lor in culori vii cu bagajele, pachetele lor! Nu tineau cont de regulile comuniste. Nu le intelegeau. Nu vedeau evenimentul decisiv din viata ei. Erau prinsi cu aparatele de fotografiat, cu sticlele de apa minerala, vorbeau cu voce tare? Mama ii atinse umarul lui Lilly, a oftat, s-a cufundat din nou in tacere. Priveau amandoua pe geam. Isi ascundeau lacrimile. Un baiat ducea o vaca roscata legata cu o funie, o fata care cara un cos… se miscau cu incetinitorul intr-un cadru de reluare. Turistii se ingramadeau sa- i surprinda in aparatele lor de fotografiat. Altii filmau praful satului romanesc in tacere. Cind a virat spre intrarea aeroportului, privirea s-a oprit pe un cuib parasit de barza cocotat in virful unui stilp de telefon. Crengute si iarba atarnau pe o parte intr-o cadere neglijenta. Proiectat pe cerul diminetii, cuibul cladit la repezeala, parea si el un aeroport in miniatura. In curand berzele isi vor lua zborul catre Tarile Calde.
Mama i-a strins usor de mana. Autobuzul s-a oprit brusc in fata aeroportului. S-au ridicat impreuna. Lilly a coborit scarile inaintea ei, ajutandu-si mama sa coboare. Turistii se indreptau grabiti catre locul de imbarcare, copiii alergau care incotro sub privirile salbatice ale militienilor de care in mod sigur odrasele crescute in Occident nu se sinchiseau.
Sala de asteptare din aeroport semana mai mult cu incinta unei incaperi de politie, intesata de soldati inarmati. Bocancii lor nu tineau cont de podeaua acoperita de linoleum ieftin. Fara zimbet, in uniformele lor de postav verde, scrutau cu privirea toti pasagerii. Anume selectionati, cu nasul drept, cu ochii patrunzatori, parul tuns acesti soldati impuscau, loveau cu vaslele, violau, arestau fugarii prinsi la frontiera. Pentru ei fugarii erau dusmani ai poporului, agenti ai fortelor straine. Majoritatea soldatilor provenea din Moldova, Oltenia. Cu toata vigilenta lor de caini dresati mii de frontieristi au ajuns in lumea libera. Un preot cu zeci de enoriasi au trecut frontiera in amiaza mare dupa slujba de duminica; un pilot militar a aterizat la Viena dupa un exercitiu de zbor; un cioban cu turma sa de oi a ajuns in Serbia, a vandut oile si dus a fost. Soldatilor le atarna de gat Kalashnikov-ul, vestita mitraliera ruseasca. „Ma vor opri din drum?” se intreba Lilly.
-Pregatiti-va pentru imbarcarea pentru zborul 127 catre Frankfurt ragea difuzorul. Pasagerii sunt rugati sa prezinte biletele, pasaportul, sa se indrepte catre poarta de imbarcare. S-a intors catre mama pentru ultima data.
-Scrie-mi, sa stiu ca esti bine. Imediat!
-Desigur.
-Si nu lasa sa ti se vada frica. Nu uita, pleci intr-o vacanta. Zimbeste, priveste in jurul tau si leaga conversatii cu ceilalti pasageri. Soldatii, vamesii sunt caini, iti pot mirosi frica.
-Stiu. Lilly a imbratisat-o, si-a lasat barbia pe umarul ei, hainele mamei purtau aroma de sfecla, de pamint, de ceapa, de supa bunicii. Degetele i s-au crispat pe spatele ei,
-Du-te, ne privesc! Au fost ultimele cuvinte ale mamei.
Lilly se indeparta cu mers energic, legana geanta cu intentia de a nu da de banuit ca si cum bagajele ascund gandurile fugii din tara. A pasit dincolo de usa de lemn fara sa intoarca capul.
Un vames i-a deschis geanta, a scotocit neglijent prin ea in timp ce un altul a deschise pasaportul. Un ranjet vag i-a aparut pe fata:
– Ce mai face tatal dumneavoastra? intreba el printre dinti vazindu-i numele.
– E foarte bine, a raspuns eu senina. Foarte ocupat cu recolta de griu, raportarile la centru, stiti Dumneavoastra cum e.
– Ar trebui sa o verifici de dolari americani, zise primul vames, si au inceput amandoi sa rida dindu-si coate. A ras si ea. O dara de transpiratie i se prelingea pe ceafa de a lungul coloanei vertebrale ca o taietura de cutit.
A ales la repezeala un loc la ferastra, s-a prabusit in scaunul rece. Vamesul nu inchisese bine geanta, hainele de vara erau la vedere. A inchis-o repede ca nu cumva intentiile ei sa razbata in afara. Isi sterse palmele de fusta, privea pe geam la asfaltul crapat al pistei, la aluminiul aripii, la oglindirea avionului in geamurile aeroportului. A putut vedea si barza zburand catre cuibul din virful stilpului de telefon, si-a strins aripile, a dat la o parte un smoc de bete si frunze. Doua pliscuri gemene au aparut din cuib, deschise in asteptarea hranei. Barza si-a strans aripile, si-a acoperit puii ingroziti de moatoarele avionului.
– Doamnelor si domnilor, bine ati venit la bordul zborului 127… se auzi vocea insotitoarei de bord. Asculta cuminte instructiunile in zumzetul ascutit al motorului. Pentru Lilly nu ar fi fost greu sa renunte la planurile ei. Inca nu era prea tirziu. Calatoria putea fi o vacanta in Germania Federala. Poate nu era chiar atat de rau acasa. Nu ar fi suferit niciodata de foame, alaturi de tatal ei aflat in functii de inalt demnitar comunist. Avea casa parintilor cu amintirile copilariei, gradina, teii uriasi, bunica, mama…
Avionul rula cu viteza, Lilly isi tinea respiratia in clipa decolarii, ca si cum ar fi vrut sa invinga gravitatia. Avionul se desprinse de sol. Am privit pe geam la Timisoara care se micsora rapid, la casele cenusii, la strazile diforme, la furnalele din zona industriala, la traficul rasfirat. Un val sumbru acoperea orasul. De sus isi da seama de hidoseania unui oras distrus de demolari, acapararea spatiului de fabrici, hale, complexe agro-industriale, de blocurile de locuit.
In mai bine de doua ore avionul survola Austria. Chiar daca avionul ar fi aterizat fortat intr-o padure, pe un camp, pe o strada laturlanica nu mai era in Romania.
Avionul cobora incet, traversa norii de deasupra orasului Frankfurt am Main cu furnicarul de masini, de autobuze, de camioane si motociclete luindu-se la intrecere cu noi. Ca o pasare preistorica, se inclina pe o aripa, isi lungea gatul uimita de un alt fel de oras cu cladiri stralucitoare din sticla, oglindit pe neteziea fluviului. Rotile au atins pista de aterizare, Lilly isi inclestase miinile pe geanta, pe poseta.
Frankfurt se ridica in zgarie-nori, in nume de banci, de firme ale caror sensuri nu le intelegea inca. Forfota metropolitana mentine locul superior al centrului bancar in Germania. Ochii tinerei abia scapate din lagarul comunist oboseau de atatea lumini.
Si-a croit drum prin terminalul ticsit de calatori extenuati Ea ar fi vrut sa le o ia inainte, sa ajunga cat mai repede in Germania.
– Pe cine vizitati? O opri un vames blond in uniforma verde, bine croita pe corp, cu voce domoala, politicoasa.
Repetase acest moment, asa ca a raspuns rapid:”Familia Bunte.” Alesesem acest nume, care inseamna „colorat”, pentru ca lasase in urma economia cu planurile cincinale, peisajul sumbru, industrial. Doar dorea intrarea in frumusetea colorata a unei Germanii cunoscute in pozele de pe revistele cu un miros imbietor, intrate clandestin in tara.
– Si care este durata vizitei? continua ofiterul cu ochii atintiti pe pasaport, pe viza.
– O luna, pana pe 23 septembrie.
– Si adresa familiei? Lilly a recitat o adresa imaginara, si-a insfacat poseta cu expresia nerabdatoare a celor din jur. „Pot sa adulmece frica,” cuvintele mamei ii rasunau in minte. Ofiterul a pus stampila de intrare in Republica Federala Germania!
S-a indreptat catre toaleta, inca tematoare. Nu se mai uita in urma.
Toaletele aeroportului sclipeau, te izbea faianta curata, doua tinere
palavrageau in germana. Una dintre ele, inalta, blonda, imbracata in negru, isi tapa claia de par sarmos; cealalta, ceva mai scunda, mai plinuta, cu parul intr-o nuanta de roscat cum nu mai vazusem pina atunci, se sprijinea cu soldul de chiuveta si se juca cu fermoarul de la buzunarul jachetei. Nu i-au aruncat nici macar o privire. A intrat intr-o cabina, a pescuit din poseta o forfecuta a taiat firele tivului. Bacnota infasurata cu grija ii cazu in palma.A iesit din toaleta si se indrepta inspre un chiosc.
Cu miscari incete a miscat suportul rotativ cu diferite carti postale :un turn de peste doua sute de metri dominand metropola, casa memoriala Goethe, Romerberg- centrul vechi al orasului, muzee, fluviul, o fantana intr-un parc.
„Salutari dintr-o lume unde cerul este albastru” incrusta o fotografie cu silueta Frankfurt-ului pe un cer albastru din care cadeau bacnote de sute de marci. A platit ilustrata, a strecurat-o in poseta si s-a indreptat catre cea mai apropiata cabina telefonica. Rasfoia numerele de telefon intr-o agenda minuscula.
O va suna pe Brunhild, o fosta colega de clasa, stabilita in Munchen.
– Hallooo!, se auzi vocea ei, cum fusese intotdeauna, stralucitoare, muzicala si sugubeata.
– Brunhild?
– Da, e Brunhild. Cine e?
– Brunhild, sunt eu, Lilly.
– Care Lilly?
– Lilly Doggendorf.
Un moment de tacere.
– Lilly! Cum asa! Unde esti? Se auzea vocea catifelata a prietenei de altadata. Cu siguranta va gasi sprijinul mult asteptat.
– Brunhild, asculta. Sunt pe aeroportul din Frankfurt. Eu…
– Esti aici? E minunat!
– Da, bine, ar putea fi, numai ca eu…
– Ce s-a intamplat? Ai probleme?
– As putea avea, pina la urma, daca…
– Ce este? Spune-mi!
– Brunhild, eu… am fugit. Am parasit Romania. Am nevoie de ajutorul tau.
– Ce-ai facut?
– Am fugit. Nu te-as fi deranjat, dar nu stiu incotro sa merg, ce sa fac.
– Lilly, nu pot sa cred! Ce s-a intamplat? De ce ai plecat?
– Nu pot sa-ti explic acum. Vorbesc de la un telefon public…
– Lilly, abia te aud, continua Brunhild.
– Daca ai putea, adica, te rog, si nu esti ocupata astazi, nu ai putea sa vii sa ma iei. Nu prea am bani…
Cateva secunde se asternu tacerea intre cele doua telefoane.
– O, Lilly, imi pare nespus de rau, stii, parintii mei, au luat masina, eu…I se stinse vocea.
Sa fi fost frica de agentii serviciilor secrete romanesti? Sa fi uitat de momentele petrecute impreuna, de interventiile tovarasului Doggendorf in a o ajuta pe Brunhild la gasirea unui serviciu in tara?
– Inteleg, Brunhild Nu e nici o problema. Si-a muscat buza.
– Dar vreau sa stii, iti doresc mult noroc.
– Multumesc, Brunhild Imi pare rau ca te-am deranjat. Lilly a repus telefonul in furca.
Kordula? O alta prietena din copilarie cu aceleasi scuze: nu avea masina, trebuia sa viziteze un prieten. Lilly a inchis din nou telefonul.
De ce nu se gandise la mai multe persoane? Incepuse din nou sa transpire. Va innopta in aeroport. In fiecare pasager, trecator vedea un posibil agent secret deghizat in hot de buzunare, in violator.
A ridicat cartea de telefon, masiva, jerpelita prinsa cu un fir de otel. Rasfoia paginile la intamplare, intr-un joc de carti cu destinul.
(Va urma)
Lilly Pierce
Florin Predescu