Cel mai usor mod de ati strica vederea, este – dupã pãrerea mea – cititul…, dar nu orice „citit”, ci unul cu totul si cu totul special…
Te duci la orice chiosc de ziare si, cumperi ca de obicei publicaþiile tale preferate. Unele frumos col-rate, altele alb-negru, apoi te asezi confortabil în fotoliul tãu de acasã si le rãsfoiesti cu interes.
O revistã! Frumoasã, articole interesante, scrisul clar, destul de mare pentru a nu-ti mai pune ochelarii si, zâmbesti satisfãcut cã vederea este – încã bunã – si, de aceastã datã nu ai avut nevoie de „înaintasi” pentru a descifra cuvintele. Treci la a doua publicatie, la un… ziar si, constati cã, de aceastã datã, îti trebuiesc ochelarii sau „înaintasii”, cum îi numeste mama.
Îl iei de pe masã si „devorezi” stirile de senzatie cu cea mai mare plãcere. Dupã putin timp de lecturare îti simti ochii obositi, dar mai ai ceva de citit. Dupã un inevitabil moment de odihnã si, cu ochii pe ultimul ziar, constati cã nici ochelarii nu te mai pot ajuta.
Articolele sunt scrise cu litere extrem de mici, încât ajutorul unei lupe este imperios necesar. Si îmi apare în gând bunicul si, lupa ce a rãmas o frumoasã amintire în suflet si-n sertarul biroului meu. Îl vãd pe el si mã imaginez pe mine, la cei optzeci de ani ai lui citind presa vremurilor.
Da! Ar fi bine, ca atunci când cei care editeazã aceste ziare sã se gândeascã la faptul cã informatia trebuie cititã, cã ochii nostri avizi de informatie, obosesc si se plictisesc de „micime”. Dar…, o idee îmi sare în ajutor. „Ochii mintii” se gândesc la o lupã ce ar putea fi vândutã odatã cu ziarul, tinând cont cã unele publicatii sunt, chiar interesante. Dar ce sã te faci cu acei bãtrâni sau tineri care nu zãresc decât unele puncte pe pagina ziarului, un fel de limbaj „morse”, dar îsi doresc din tot sufletul sã descifreze ce-i scris. Faptul cã-i scris atât de mic se datoreazã – zic eu – încasãrii unui leu în plus pe respectiva suprafatã sau, pentru a face economie de … hârtie!
Ionela van Rees-Zota