Vreau să-ţi construiesc un palat din vorbe.
Cărămizile vor fi cuvinte.
Liant între ele, doar sânge.
Un strat de cuvinte, un strat de mortar.
Jurămintele, grele, vor curge-n fundaţie.
Adjectivele se vor căţăra pe sub streşini, să nu se bronzeze.
Va fi casa noastră; va fi casa ta!
Prin oricare substantiv vei intra, să fii binevenită!
Va fi uşa cu înţelesuri multiple, poarta din sticlă.
/
Ultima cuvântare a fost un fiasco.
Am vorbit mai mult despre mine; o penibilă autobiografie.
Colosul din Rhodos, cu ochii cât două mere răscoapte, m-a luat pe departe.
M-a trântit apoi drept în colţul în care doream să amplasez, simetric, două terase.
„Asta nu e arhitectură băiete!
E o ipohondrie cu miros de fenobarbital.
Cum îţi închipui dumneata că vei potrivi adverbele, să nu iasă până la urmă scandal?
Avea dreptate!
/
Plutim seara pe lac.
În faţă departe e groapa orizontului în care soarele cade fără şanse să scape.
În fraze alese, cu gesturi bogate,
Îţi descriu palatul nostru ca pe un vis povestit înainte de a se naşte:
„Va avea ziduri din cuvinte marmoreene,
Trepte din semne de punctuaţie,
Bastioane şi turnuri din epitete poleite cu aur.
Va fi o adevărată cetate!”
„Te lauzi băiete; trebuie să mai înveţi.
Nu eşti pregătit încă.
Nu ai destule cuvinte!”