Ekphrasis, miniatură în mantia unui înger
Undeva în timp, ascult Vangelis,
efigia zâmbetului tău rămas în palma mea,
o frunză memoriei furată,
monada oglindită în creatoarea diadă.
Esenţa de caprifoi prin culorile toamnei
şi-a mistuit sufletul, sleit de putere,
prin căutări de la izvoare sau începuturi.
În inima lor şi-au scris poemul bucuriei, ekphrasis,
miniatură în mantia unui înger
coborât pe urmele paşilor lor
din constelaţia cosiţei dedicată zeiţelor.
Şoaptele vântului, mesagerul primăverilor pierdute,
adie poemul singurei lor respiraţii în lumina uitată,
nălucirea unui tainic sărut în oglinzile cerului
ţes cuvinte, poeme de stele, din raze şi roua petalei.
În duble spaţii timpul s-a închis în sine,
o tânară fată trece prin lacrima gândului,
cineva invizibil mângaie păpădiile din zâmbetul tău,
NU SUNT EU.
Din templul său, cu ajutorul Meduzei,
tānăra nimfă cu păr frumos,
Perseu începe căutarea timpului pierdut
prin valuri plesnite-n noapte.
Pare absurd dar e logic,
– Aşa a fost Voinţa lui Dumnezeu!
Reţii doar gestul ei din gară,
ochii ei plutind de dincolo de timp,
secundele lui niciodată sunt geamuri,
când tânăr reflectau speranţa, acum prăfuite,
citeşti printre rînduri, fum şi pseudo-stele.
Nu s-a pierdut, s-a rătăcit,
dar această rătăcire e mai tristă ca pierderea.