Apropierea de Uniunea Europeană produce energia constructivă necesară pentru aplanarea situațiilor conflictuale, condiționând comportamentul părților. Efectul benefic asupra unui conflict este însă limitat, în situația dacă procesul de integrare europeană avantajează în mod unilateral pe cineva și exclude din ecuația pe celălalt. Aceste aspecte sunt comune pentru conflictul din Cipru, având aplicabilitate și în conflictul transnistrean.
Experții și oficialii din Cipru, din ambele comunități – greacă și turcă, susțin că procesul de integrare europeană a jucat un rol important până în anul 2004, când Republica Cipru a devenit țară membră a UE, dar fără circa 40% din teritoriul său, populat de ciprioții turci. La nivel de experți este validată ideea că niciodată insula nu a fost atât de aproape de o soluție viabilă cum în perioada pregătirilor pentru aderarea la Uniunea Europeană. Condiționați să dezvolte relațiile și să ajungă la un consens în paralel cu obținerea calității de stat membru, ambele părți ale insulei au fost antrenate în negocieri active. Turcii ciprioți intenționau să aderă împreună cu confrații insulari eleni la Uniune, în timp ce ultimii erau legați de promisiunea că vor reuși să reunifice insula până la data aderării (mai 2004). Partea turcă a votat în favoarea (65%) unei soluții federative (cunoscută sub denumirea de “Planul Annan”) la referendumul din 24 aprilie, în timp ce grecii ciprioți au fost contra (76%).
Astfel, Ciprul a intrat în UE cu un teritoriu divizat, contrar angajamentelor și cu abatere de la criteriile de aderare (incapacitatea de a aplica acquis-ul comunitar pe întregul său teritoriu – “Criteriile de la Copenhaga”). Pasul grecilor ciprioți a lipsit Bruxellul de pârghiile valabile în timpul procesului de aprofundare a integrării europene și a depreciat serios factorul european în problema cipriotă.
Oficialii europeni, dar și experții din ambele comunității ale insulii, consideră că s-a comis o greșeală când a fost acceptat Ciprul înainte de reunificarea insulei. La Bruxelles există o poziție expresă potrivit căreia experiența cipriotă este unică și sui generis. Europenii exclud cu efervescență orice tentativă de replicare a cazului cipriot, caracterizat prin falimentarea intenționată a rolului constructiv al factorului european în reglementarea definitivă a conflictului. Or, motivația de a soluționa conflictul s-a redus esențial în rândul clasei politice și a populației din Republica Cipru (Ciprul de sud) după ce a devenit parte integră a UE. Totodată, căpătarea noului statut și a împuternicirilor conexe a condus la înghețarea negocierilor și la consolidarea unei poziții neconciliante din partea sudului insulei. Din această perspectivă, oficialii europeni vor să folosească președinția Ciprului în Consiliul UE (din a doua jumătate a anului 2012) pentru a repune problema cipriotă pe agendă și a revitaliza negocierile, confruntându-se însă cu rezistența grecilor ciprioți, dar și cu opoziția țării candidate la aderare – Turcia.
Reieșind din experiența sui generis a Ciprului, indiferent de puterea aspirațiilor europene și de nivelul de asimilarea a realităților europene, niciun alt stat nu poate realiza aprofundarea relațiilor cu UE avâd un conflict teritoriul nerezolvat. Precondiția dată este vehiculată în rândul statelor membre, chiar dacă unii politicieni naționali (din România și alte state) au asigurat autoritățile moldovenești că problema transnistreană nu va împiedica Republica Moldova să acceadă în viitor la Uniune. Odată ce factorul european devine ineficient pentru soluționarea conflictelor în faza post-aderare, nici RM și nici alte state din vecinătatea europeană marcate de secesionism nu vor fi lăsate să prezerveze conflictele și să le importeze în UE, pe ușa din spate odată cu eventuala aderare.
De asemenea, eliminarea secesionismului folosind platforma europeană și stimulentele prevăzute de aceasta reprezintă o “fereastră de oportunitate” pusă la dispoziția statelor problematice. Traseul parcurs de Cipru de la “stat divizat”, dar aproape de reunificare grație agedei europene, la “stat membru divizat” cu perspective reduse de reintegrare, demonstrează că a fost pierdut contextul favorabil și potențialul european. De aceea, prelungirea integrării europene până la absorbirea separatismului este condiția ce ar satisface Bruxellul, fiind o sarcină absolut necesară pentru Republica Moldova pentru a reuși administrarea ireversibilă a conflictului transnistrean.
Apropierea unilaterală de UE deja afectează potențialul de reintegrare a țării, fapt ce obligă Chișinăul să-și revizuiască poziția antrenând ambele maluri ale Nistrului, dacă într-adevăr intenționează să recupereze regiunea transnistreană, asimilată gradual de procesele integraționiste emergente din spațiul euroasiatic. În caz contrar, integrarea europeană va deveni foaia de parcurs pentru îndepărtarea malurilor și încurajarea Tiraspolului să se dezvolte pe o traiectorie independentă.