ACUM.TV

De o vreme încoace, traducând în limba română unul dintre volumele amplei monografii despre oraşul liber regal Gherla – scrisă de Kristóf Szongott, profesor la Liceul armenesc şi redactor şef al revistei Armenia (1843- 1907) – şi anume „Metropola armeano-maghiară” (în curs de apariţie la Editura Ararat, din Bucureşti), mă trezesc adesea cutreierând cu ochii minţii străzile pietruite ale Oraşului Armenesc – Armenopolis. Trec pe lângă clădirile baroce ale acestui oraş – întemeiat în veacul al XVIII-lea de armenii catolici stabiliţi în Transilvania care avea să prospere transformându-se într-un centru economic şi cultural ancorat în valorile europene – şi aşteptând să întâlnesc meşterii tăbăcari cunoscători ai tainelor confecţionării saftianului şi cordovanului, înstăriţii negustori de piei, vite şi grâne care-şi desfăceau marfa la Pesta şi Viena, destoinicii membri ai consiliului local, administratorii treburilor oraşului, judecătorii împărţitori ai dreptăţii între cetăţeni, onorabilii deputaţi ai armenilor în Dietă, frumoasele armence oacheşe, îmbrăcate în mantii de catifea împodobite cu găitane…

Zachar Gabrus, aşa cum apare în monografia lui Kristóf Szongott

Dar cel mai mult îmi doresc să-l întâlnesc pe Zachar Gabrus, profesorul cărturar, poet, pictor şi inventator şi să trec pragul locuinţei sale descrisă atât de sugestiv de faimosul istoric László Kőváry, în articolul întitulat Néhány szó Szamosújvárról (Câteva cuvinte despre Gherla), publicat în numărul 20 al revistei „Hetilap”[Foaia săptămânală] (Cluj, sâmbătă, 11 martie 1854).

Intrăm în antreul unei case mici; ferestrele în faţa cărora se găseşte o minunată bibliotecă îşi aruncă lumina slabă asupra unei colecţii de minerale şi obiecte antice. În prima încăpere se găsesc mai multe dispozitive mecanice, terminate şi neterminate; printre ele un planetariu mobil, un calendar rotitor valabil pentru 100 de ani, o ladă lată de o şchioapă, înzestrată cu 51 de sertare care se închid unele prin altele; într-un ungher se află un glob pământesc cu diametrul de o şchioapă şi jumătate, cu desene frumoase şi precise … Toate mesele sunt acoperite de obiecte. Tot aici se află şi masa de lucru cu cărţile armene şi maghiare. Alături de ele, opera încheiată a lui Gabrus: un dicţionar armeano-latino-maghiar, precum şi manuscrisul celui de-al şaptelea volum al romanului său religios în limba armeană întitulat, dacă nu mă înşel, „Carte despre Providenţa Divină”. Odaia plină ca un stup este un muzeu în sine, însufleţit de  prezenţa omului mărunt, cu părul şi barba cărunte, privirea vioaie şi discursul alert.

Iniţial Zachar Gabrus, născut în 1794 la Gherla, îşi dorea să devină preot. În 1815 a plecat să studieze teologia la Alba Iulia, la Seminarul Szent-István, unde a dat dovadă de calităţi excepţionale fiind remarcat şi apreciat de mai marii instituţiei care i-au încredinţat însărcinări importante, precum cea de supraveghetor. În ciuda acestor reuşite  Zachar Gabrus a fost suficient de lucid să-şi dea seama că statura măruntă îl făcea nepotrivit pentru slujirea în biserică şi în septembrie 1817 revenea la Gherla, devenind comisar rectificator al dărilor. În 1818 conducerea oraşului i-a propus să ocupe funcţia învăţător, pe care avea s-o îndeplinească timp de 42 de ani, instruind şi educând 2425 de copii. Iată câteva fragmente din capitolul dedicat lui Zachar Gabrus, de Kristóf Szongott, cel care i-a fost discipol şi urmaş în cariera didactică.

Zilnic preda timp de 8 ore, patru la şcoala publică şi patru acasă. Printre elevii săi particulari se numărau, an de an, şi 10-15 copii săraci cărora le dădea ore gratuit şi îi îndruma în funcţie de talentele lor, mijlocindu-le  obţinerea unor burse de studii sau alte posibilităţi de a se întreţine.

Deşi se achita cu conştiinciozitate şi sârguinţă fără egal de îndatoririle legate de funcţia sa anevoioasă, acest bărbat neobosit – care n-a irosit nici măcar un minut din viaţă – a reuşit să-şi facă timp pentru a munci în domeniile care nu aparţineau atribuţiilor sale, dar cereau un om cu vocaţie pentru a fi îndeplinite.

În timpul său liber a confecţionat două globuri pământeşti arătoase, un calendar rotitor pe axe, valabil pentru 100 de ani (calendaria secularia, 6 exemplare) un planetariu, două casete mecanice (una cu 51, iar cealaltă cu 101 sertare acţionate de arcuri mascate – a doua fiind destinată Expoziţiei de la Londra), a asamblat două altare pentru biserică, tot el confecţionând şi jilţul episcopal, baldachinul şi felinarele, precum şi frumoasele sfeşnice de lemn placate cu foiţă de argint; a brodat cu argint un rând de odăjdii, a confecţionat 37  de decoruri pentru teatru, a desenat 40 de tablouri mari  şi patru colecţii de hărţi (42 de pagini).

Cu prilejul unor evenimente festive a ridicat, la cererea oraşului, 12 arcuri de triumf. În 1852 la instalarea pe tron a Maiestăţii Sale Regale, a decorat cu multă inventivitate oraşul, piaţa şi străzile. A confecţionat obiecte decorative funerare (castrum dolori) în semn de ultim omagiu pentru răposatul rege Francisc, pentru Papă şi alţi bărbaţi merituoşi.

A mai scris următoarele lucrări: O sută de imnuri sacre armeneşti (32 de coli); Abecedar şi Carte de citire armeano-maghiară; Catechismul armenesc; Geografia fizică (în limba maghiară); Patologie (în limba maghiară); „A patra poruncă”, în rime armeneşti, în două volume; Satiră despre lup şi castor; un volum de lamentaţii în limba armeană; un volum de poezii armeneşti întitulat Consumatum est; trei tomuri întitulate Praedestinatio; două volume de poezii în armeană; Apologia; nouă volume cu Providenţa Divină în proză; patru volume de heraldică în limba latină şi un Dicţionar armeano-latino-maghiar, în cinci volume. A mai scris Observaţiuni critice asupra lui Renan (în limba maghiară), Analize gramaticale latine. Metrica şi retorica. Poeme funebre (150) şi patru piese de teatru în limba maghiară: Cizmarul, în 3 acte; Vinderea lui Iosif, în 5 acte; Regele David, în 5 acte; Iubirea filială fără egal, în 5 acte.

La toate acestea se adaugă catalogarea cărţilor din biblioteca parohiei şi gestionarea contabilităţii casieriei domeniului public, timp de 5 ani, a orfelinatului timp de 20 de ani, a spitalului timp de 2 ani, a parohiei timp de 2 ani şi a Societăţii Negustorilor timp de mai mulţi ani.

Un semn luminos al iubirii faţă de naţie şi al ataşamentului neţărmurit faţă de oraşul natal a fost şi refuzul ofertelor generoase ale foştilor episcopi iluştri de Ardeal, Rudnay şi Szepesi – în prezenţa consiliului orăşenesc – de a fi numit în funcţii mai importante şi mai bine plătite. A preferat cu modestie să rămână în cercul mai simplu al celor cărora le dedicase munca sa multilaterală şi binecuvântată, pentru a-şi pune toate talentele în slujba oraşului între zidurile căruia a văzut lumina zilei.

După 42 de ani de slujire a şcolii armeneşti Zachar Gabrus a beneficiat de o pensie graţială acordată de consiliul oraşului Gherla şi la propunerea aceluiaşi consiliu – înaintată către Gubernium – a fost decorat de împăratul Franz Josef.

La auzul veştii că Gabrus a fost decorat prin graţia Maiestăţii Sale , cunoştinţele, foştii elevi, întreaga suflare a oraşului a fost cuprinsă de o mare bucurie . Ne va rămâne veşnic în memorie dimineaţa zilei de 20 aprilie 1860 în care Kristóf Lukácsi – protopop eparhial şi fost preot paroh de renume al oraşului – însărcinat oficial de direcţia de învăţământ a bisericii romano-catolice –, după un discurs emoţionant a aninat pe pieptul sărbătoritului „Crucea de merit în aur”; la această sărbătoare rară a luat parte tot oraşul”- scrie Kristóf Szongott, în cartea sa.

Tot oraşul avea să ia parte şi la funeraliile dascălului care a părăsit această lume la 27 aprilie 1870, dându-i un ultim onor celui care a slujit  Oraşului Armenesc cu toată dragostea şi priceperea sa. Două dintre proiectele vizionare ale lui Zachar Gabrus sunt actuale şi astăzi:  reînfiinţarea Muzeului Armean, desfiinţat în anii comunismului,  şi a Episcopiei armeano-catolice care fiinţase la Gherla până în 1715, la săvârşirea din viaţă a episcopului Oxendiu Vărzărescu.

Pe profesorul, savantul, scriitorul, pictorul, compozitorul, culegătorul de folclor, arheologul şi inventatorul Zachar Gabrus – Cetăţeanul oraşului său – l-am întâlnit doar în paginile cărţii, acolo unde cu siguranţă îi place să adaste în aşteptarea celor care-l vor descoperi şi poate îi vor urma exemplul, chiar şi acum în mileniul trei…Mi-ar plăcea să-l redescopere şi administraţia actuală a Gherlei şi să atribuie numele său unei străzi din fostul Oraş Armenesc.

Acest articol a fost publicat duminică, 17 iunie 2012 la rubrica Medalion.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.