Luni, 21 mai, nu este doar onomastica Elenelor şi a Constantinilor, o zi de sărbătoare pentru foarte mulţi români, ci şi “Ziua Mondială pentru Diversitate Culturală, Dialog şi Dezvoltare”, iar acest lucru mă determină să vă împărtăşesc câteva gânduri despre promovarea diversităţii culturale şi a dialogului inter-cultural, în România.
Vehiculul cel mai vizibil al acestei activităţi îl constituie festivalurile.
Fie că sunt naţionale şi reunesc toate minortiăţile, fie că sunt regionale şi câteva minorităţi sunt invitatele majorităţii, fie că sunt doar ale unei singure minortăţi, festivalurile se bazează pe formaţiile de folclor, la care se adaugă expoziţii sau târguri de artizanat şi demonstraţii culinare. Sunt reuniuni plăcute la care participă tinerii cei mai chipeşi şi talentaţi – îmbrăcaţi în costume naţionale frumos împodobite – care interpretează cu foc melodiile populare şi horele, meşterii pricepuţi şi sfătoşi – care mai cunosc tainele unor meşteşuguri tradiţionale – şi bucătarii iscusiţi. Participanţii se străduiesc să facă faţă cât mai onorabil şi să ducă faima comunităţii din care provin. Protagoniştii au prilejul să se cunoască între ei, să guste din mâncărurile celorlalţi şi să lege prietenii lângă un pahar de vin sau pălincă. Scenele pe care evoluează formaţiile artistice, străzile populate cu oameni în costume multicolore, frumuseţea obiectelor ieşite din mâinile îndemânatice, mirosul îmbietor şi savoarea bucatelor transformă festivalurile în peisaje idilice ale convieţuirii. După seara de gală, când se acordă premii – pe cât posibil tuturor participanţilor – se demontează scena şi se adună exponatele, protagoniştii se întorc pe meleagurile lor cu amintiri frumoase şi prietenii înfiripate, iar publicul se risipeşte plăcut impresionat de cele auzite şi văzute. Festivalurile sunt sortite succesului şi de aceea atât instituţiile de stat şi administraţiile locale, cât şi organizaţiile civile le organizează cu multă energie şi dedicaţie, beneficiind de finanţări substanţiale. Ce poate fi mai frumos decât un festival?! Şi mai superficial!
“Cântarea Minorităţilor” nu este nici pe departe suficientă pentru un dialog real între diferitele comunităţi entice, între diversele culturi, menit să ducă la cunoaştere, preţuire şi dezvoltare comună.
Din păcate, nici sunetul tulburător al viorii lăutarului şi nici ritmurile înfocate ale dansurilor ţigăneşti nu-i pot împiedica pe cei care astăzi lăcrimează ascultând muzica sau ţopăie îndrăcit, mâine să-i insulte şi să-i alunge pe romii din vecini ori să privescă pasivi evacuarea lor forţată la periferia localităţii. La fel cum nici ceardaşul de pe scenă sau papricaşul savuros din ceaun, nu vor stăvili puseurile de şovinism…
În răstimpurile dintre festivaluri, comunităţile par a se retrage în mătcile lor din preajma şcolilor şi locaşurilor de cult, în care se străduiesc să-şi conserve identitatea şi să-şi transmită valorile Prea puţine dintre activităţile cultural-religioase ale acestor instituţii se adresează şi majorităţii. De altfel, nici aceasta din urmă nu e foarte dornică să afle mai multe despre conlocuitorii de care-i separă limba şi confesiunea.
Există, desigur, interfeţe alcătuite mai ales de familiile mixte şi cercul foarte apropiat al vecinilor şi prietenilor.
Trăim alături şi nu împreună, ne interesează prea puţin să înţelegem ce-i spune în romani o mamă copilului ei, dar nu pregetăm să -i spunem copilului nostru: “Nu te mai ţigăni!”. Câte neînţelegeri şi suspiciuni nu decurg din faptul că, neînţelegând limba maghiară ne enervăm şi-l apostrofăm pe vorbitor “Vorbeşte româneşte, că eşti în România!”. Şi cât de puţin ştim despre musulmani, deşi trăim de veacuri în aceeaşi ţară cu turcii şi tătarii!
Nu avem de făcut decât câţiva paşi unii către alţii. E de la sine înţeles ca minorităţile să înveţe limba română, geografia şi istoria românilor, respectiv limba maternă şi istoria minorităţii proprii. Cred că la fel de util ar fi să se introducă în şcoli studierea limbii şi istoriei uneia dintre minorităţile naţionale – la alegerea elevilor. Ce frumos ar fi dacă, ieşind pe stradă şi întâlnind un concitadin care-ţi spune “Bună ziua!” să-i răspunzi după caz: “Jó napot!” (ungureşte!) , ” Lacho Dies!” (în romani), Guten Tag sau… Şalom!
Ştim extrem de puţin unii despre alţii. Nici sursele de informare nu abundă, iar cele care există, distorsionează adesea. Cărţile tipărite în limba română de editurile minorităţilor naţionale – atâtea câte sunt – le găseşti la unele târguri de carte, dar nu şi în librării sau chioşcuri, prea puţine muzee au sectoare de prezentare a culturii naţionalităţilor conlocuitoare. În România nu există niciun muzeu al istoriei şi civilizaţiei romilor! Cât despre presa scrisă şi mijloacele de informare în masă – în afara celor publice – ignoră temele despre cultura şi civilizaţia minorităţilor. Astfel emisiunile pentru şi despre minorităţile naţionale – difuzate la ore cu audienţă redusă ( la prânz sau noaptea la ora unu) nu au cum să contrabalanseze “Ştirile de la ora cinci” care abundă de evenimente şocante şi care niciodată nu omit să specific etnia făptaşului…atunci când e romă!
Toate aceste gânduri şi altele, despre care voi scrie în viitor, mi-au revenit în minte în ajunul zilei de luni, 21 mai, “Ziua Mondială pentru Diversitate Culturală, Dialog şi Dezvoltare” care – după cum se stipulează într-un document dat publicităţii de ONU – la zece ani de la instituire, se axează pe o campanile care are încurajează oamenii şi organizaţiile:
– să conştientizeze importanţa dialogului intercultural, diversitatea şi incluziunea
– să edifice o comunitate mondială alcătuită din oameni dedicaţi susţinerii diversităţii prin acţiuni desfăşurate în viaţa de zi cu zi
– să combată polarizarea şi stereotipiile şi să amelioreue înţelegerea şi colaborarea dintre persoanelor aparţinătoare culturilor diferite.
Sună frumos, ce bine ar fi să nu sune în van, aici în România!
La cele scrise in articol as mai adauga cateva cuvinte despre noi, cei de la Acum – actuali, fosti sau viitori minoritari de diverse apartenente, in diferitele parti ale lumii – care acordam importanta tuturor aspectelor legate de viata comunitatilor minoritare si a indivizilor care fac parte din ele, straduindu-ne sa le reflectam cat mai obiectiv si mai original. Speram ca vocea revistei Acum se distinge de „Cantarea Minoritatilor” si largeste tot mai mult interfata „dintre universurile paralele”.
Intradevăr ar fi frumos să reuşim să sensibilizăm majoritarii şi nu numai.
Între 18-24 iunie la Cluj este Festivalul Artelor şi Multiculturalismului, vă rog să veniţi să cunoaşteţi cele 28 de minorităţi din Cluj. Până nu de mult am fost români, unguri, germani şi alte naţionalităţi………..
Haideţi să rupem această înşiruire şi să devenim cu toţii locuitorii activi ai acestui frumos oraş. Să demonstrăm că se poate. Trageţi cu coada ochiului către Timişoara. Acolo copii vorbesc sârba, germana, maghiara, etc. Părinţii nu sunt deranjaţi de acest lucru pentru că au învăţat că cu cât cunoşti mai multe culturi, cu atât eşti mai câştigat şi mai bogat.
Îmi doresc din tot sufletul să reuşim.
As completa indemnurile pline entuziasm ale Anei Steib cu inca unul:
Haideti sa avem grija ca la acest tip de manifestari organizate sub genericul „Artelor si Multiculturalismului” sa se pastreze stacheta, sa nu se prezinte kitsch-ul drept arta, numai pentru ca a iesit din mana (sau pe gura) unui minoritar !
Bravo Andrea Ghita ! Bravo revistei ACUM! Imi cer scuze, pentru interventiile mele intempestive, de pana acum.Recunosc, si numai eu, adevarata valoare si plusvaloare, in acest minunat articol !
Legat de CAUZA acestei stari de lucruri, dintre culturile nationale si dintre diferitele confesiuni, nu pot decat sa spun: NIET CULTURA !!