Primăvara nu îmi aflu pacea uşor, oriunde, oricum.
Parcă toate gâzele desmorţite de razele dulci
Se învârt în jurul capului meu.
Doar pe banca noastră, scufundată de anii prea mulţi,
Ştii, vechitura cu fiarele ruginite, cu şuruburi slăbite,
Cu vopseaua ştearsă de atâta şezut,
Cu lăstarii de cucută răsăriţi prea devreme-mprejur,
Cu aceeaşi groapă săpată de vreme
Şi de tălpile celor neliniştiţi ori doar obosiţi,
E locul în care uit apăsările care mă calcă.
Seara mă apropiu de ea ca un urs hăituit.
Îmi scufund privirea în apa verzuie a lacului pregătit pentru somn.
Târziu, o broască trecută prin iarnă sub ferestre de ghiaţă
Îşi descântă moluştele cu o romanţă.
Din când în când îmi arunc privirea pe numele tău
Scrijelit pe spătarul băncii odată, demult.
Mă învăluie liniştea ca o apă grea.
Nu e altceva decât o bancă.
A fost banca noastră.
De atâta vreme, e doar banca mea.
…sfasitul poemului e surprinzator , nostalgic , elegic , cu un gust de cafea neagra-amaruie , dupa chefuri srasnice pe o banca inmbatranita…