– Zi-mi un leac împotriva melancoliei, i-am spus eu iubitei
şi ea mi-a arătat cu degetul cerul.
– Priveşte în sus, mi-a spus ea,
singura ta speranţă-i acolo,
singura ta speranţă sunt îngerii.
– Dar de Iisus Cristos ce ştii, am întrebat-o,
ce ştii despre Maria, maica lui Dumnezeu
şi despre pezevenghii aceia de-arhangheli?
– Ştiu foarte multe, mi-a răspuns ea, ştiu foarte multe,
dar nu prea am timp să stau de vorbă cu tine,
mă cam presează timpul, mi-a răspuns ea şi n-am mai văzut-o.
Iar eu m-am îndrăgostit de alta şi mai frumoasă,
după ce m-am gândit îndelung la spusele primei mele iubiri
şi-am început să mă plimb cu noua iubită pe stradă.
– Am tras o concluzie, i-am spus noii mele iubite,
asupra celor din cer, a întregii lui populaţii,
am tras o concluzie sigură, i-am spus.
– N-am timp să te-ascult, mi-a răspuns însă ea,
pe astea le ştiu, trebuie să mă duc să fac nişte copii,
mai studiază totuşi cărţile sfinte, m-a sfătuit.
Şi-a dispărut ca aburul, ca taifunul,
nelăsând după ea decât puţină cenuşă,
şi câţiva copii care deja erau destul de bătrâni.
Abia am apucat să mă reculeg şi-a apărut iubita a treia
şi m-am gândit cum să fac să nu mai fugă de mine
şi i-am spus: – Vino, iubito, să facem nişte copii.
– Cum să fac cu tine copii, mi-a răspuns ea cu lehamite,
hai totuşi să vedem, a dat ea din mână,
nu prea credeam să iasă ceva, mi-a spus ea născând.
Cum să-i mai cer acum leacuri împotriva melancoliei,
m-am gândit, cum să-i tulbur liniştea castă, maternă,
cum s-o sustrag preocupărilor ei.
Ea tocmai se făcea foarte mică, foarte subţire,
tocmai pleca undeva unde-o chemau interese urgente,
într-un loc cu miros grav de smirnă şi de tămâie.
Tocmai plecau foarte mulţi şi toţi erau foarte grăbiţi
şi-abia-n trecere dacă mă priveau, cât să nu se lovească de mine,
nu se mirau de nimic, ştiau totul, absolut totul.
Doar eu umblam din loc în loc cu un aer absurd,
mă-mpiedicam de rădăcinile sfinte ce ieşeau pe-alocuri din humă
şi mă gândeam cu impietate la stelele cerului.