Faptul că, în prima sa ieşire în plenul reunit al celor două Camere ale Parlamentului, preşedintele Băsescu a ales să vorbească, în discursul său la un an şi jumătate de la investirea cu funcţia supremă în stat, despre „România mediocră”, nu face decât să confirme un cunoscut şi neaoş proverb românesc, care spune că „gura păcătosului adevăr grăieşte”. Sau altfel spus, într-o exprimare mai spiritualizată „dacă tăceai filosof rămâneai”. Pentru că, despre orice altceva ar fi putut vorbi Băsescu cu îndreptăţire şi mult temei, având în vedere criza morală şi debusolarea axiologică care bulversează societatea românească contemporană, numai despre mediocritatea României şi a Instituţiilor acesteia NU.
Spun asta nu pentru că România aşa cum o cunoaştem azi, sau instituţiile fundamentale pe care se sprijină statul român nu ar fi afectate de acest morb devastator – fie că este vorba de Învăţământ, Educaţie, Sănătate, Economie sau Justiţie – ci întrucât, prin tot ce a făcut de când ocupă fotoliul de la Cotroceni, preşedintele Băsescu a dat undă verde intruziuni cu violenţă, la toate nivelele societăţii, acestei maladii a spiritului numită mediocritate. Pentru conformitate cu realitatea, a se vedea explicaţiile pe care DEX (2005) le oferă termenului utilizat de Băsescu cu privire la România zilelor noastre, şi conform cărora „mediocritatea” este ceva care „se află între două limite extreme, mijlociu, potrivit, care nu iese din comun şi nu se evidenţiază prin nimic, modest, banal” sau, dacă face referire la o persoană „ceva lipsit de inteligenţă, de cultură, văduvit de spirit şi fără valoare”.
E greu să nu remarci că aproape oricare din termenii definiţiei de mai sus i se potrivesc preşedintelui Băsescu ca o mănuşă, şi nu lipseşte decât foarte puţin să-mi reamintesc o remarcă pe care, proaspăt instalat la Cotroceni, acelaşi Băsescu o făcea cu privire la faptul că el „nu ar fi putut devenit niciodată preşedintele unei ţări în care criteriul de reprezentativitate socială să fie dat de personaje de calibrul unui Patapievici”, de exemplu.
Implicit, o astfel de declaraţie publică însemna şi o recunoaştere a faptului că Băsescu nu este şi nici nu a fost vreodată preşedintele „intelighenţiei” româneşti, cât mai degrabă unul al maselor largi populare, a căror trăsătură esenţială de personalitate o constituie tocmai mediocritatea blamată şi pusă acum la stâlpul infamiei. Dealtminteri, contradicţia este doar aparentă, întrucât fraze de genul: „Scoaterea din mediocritatea funcţională a instituţiilor statului poate fi răspunsul corect al României la întrebarea pe care azi mulţi europeni şi-o pun cu privire la România“, cu care este presărat din belşug discursul preşedintelui ilustrează, fără echivoc, faptul că domnia sa însăşi este o victimă sau, poate (!), o imagine cu reprezentare naţională a ceea ce înseamnă mediocritatea românească.
Nu încape nici o îndoială că România traversează o perioadă mai mult decât dificilă, de care nu are nici un motiv rezonabil să fie foarte mândră, fie şi doar pentru că majoritatea instituţiilor statului sunt în derivă sau funcţionează în regim de supravieţuire, le fel cum se întâmplă cu aproape întreaga societate românească. Exceptându-i pe favorizaţii sorţii. Adică pe cei care au făcut posibilă această critică stare de fapt, începând imediat după evenimentele din decembrie ’89, când au preluat, prin forţă, puterea politică, iar acum luptă din răsputeri pentru păstrarea ei cu orice preţ. Printre aceştia se află, la loc de cinste, şi preşedintele Băsescu, care, înainte de a vorbi despre „mediocritatea” României, ar trebui să spună ce a făcut pentru a-şi proteja ţara de ameninţarea rapace şi distructivă a „nomenclaturii” din care provine şi domnia sa.
Problema majoră a preşedintelui României, în acest moment, este că a uitat „de ce?” şi „de către cine?” a fost ales pentru funcţia supremă în stat. Atunci, ca şi acum, printr-un fals şi patetic „exerciţiu de sinceritate”, Băsescu se dovedeşte a fi „duşmanul” declarat al României, incriminând o stare de lucruri la originea căreia se află propriul său comportament politic.
Ioan B. Marcus