„Viaţa nu ajunge” repeta
„două vieţi şi o moarte fără sfârşit
trebuie spre a învăţa lecţia curajului”.
Şi deodată am văzut Pământul
plutind ca o coajă de nucă goală,
mările secate,
munţii întinşi ca un aluat pe tăblia câmpiei
câmpiile acoperite de mâl.
Un mâl ce
se usca la dogoarea unui soare absent.
Un soare negru ce răspândea întuneric şi frig.
În adâncul oceanului, naufragiaţii
stăteau la taclale, spuneau poveşti cu piraţi şi
Meduze cu părul în flăcări.
Paşii morţilor zugrăveau hieroglife nobile
pe care le citeau liliecii cu aripi de pergament.
Iar el,
el nu mai era decât o pasăre fără nume,
zburând deasupra Grădinii părăginite,
într-o toamnă fără sfârşit.