În pădure umbrele se ascund sub pălăriile ciupercilor.
Soarelui îi e teamă să pătrundă prin frunze,
Să le dea nume, identitate.
Izvorul nu are nevoie de umbre.
Sângele lui, din sufletul umbrelor urcă!
Iau apă în pumn, îmi răcoresc fața.
Sufletul negru al rocilor mi se așează în barbă.
Simt dinții lui Vulcan, smălțuiți cu siliciu.
Ți-e teamă de umbrele verzi, de mângâierea lor frigidă.
Cu șorțul plin de ciuperci mă chemi de departe.
„Alo, alo, nu te mai văd.
Nu te îndepărta de izvor; stai pe-aproape.
Noaptea vin lupii.”
Sub cearșaful de răcoare al umbrelor,
Chemarea ta e mai mult decât teama de lupi, ori de noapte.