Am intrat în canalele nopţii şi n-am
găsit decât vântul, sunete aspre, încărcate
de un sânge artificial, un vârtej
ce împingea apele întunericului să facă
valuri, cercuri concentrice în mijlocul
cărora aştepta Doamna Neagră, o păpuşă
de cârpe, cu coroniţă de păpădie.
Cu puful aşteptând să răsară la subţiorile petalelor,
puful ca un suflet ce-şi ia zborul.
Şi ochi pe care-i îndemnam să
plângă, plângeţi, istoviţi-vă, uitaţi
orgoliul, tristeţea, bucuria,
deşertul si apele mării!
Ochi peste care am aşezat un bandaj
de umbră şi asfinţitul ca un cheag din
fibre transparente,
ochi ce nu vedeau
decât paiul din ochiul vecinului.
Ochi de sticlă neagră!
Mă mişc, încă mai pot uita, dar îndoiala
nu mai ajută la nimic.
Îngheaţă visul.
Moartea face pui.
