ACUM.TV

Am fost întrebată de mai multe ori, cum e să fii lesbiană în Republica Moldova. Cred că a venit timpul să-mi strâng toate gândurile și tot ceea ce simt pentru a relata cât mai profund tot ce trăieşte o lesbiană într-o societate nu doar adânc homofobă ci și patriarhală heterosexistă.

S-ar părea că a fi lesbiană este mai simplu decât a fi un gay, pentru că atitudinea față de ele este una mai legeră. Dar, nu este chiar așa… pentru că omul mai are și demnitate și respect față de sine. Mă doare când dragostea mea este percepută ca o joacă, când mi se spune că ”nu am găsit bărbatul potrivit, deaceea sunt cu o femeie”. Este atât de complicat pentru un bărbat să accepte realitatea, cum că există femei pentru care ei nu prezintă interes? Sună la fel de absurd dacă ai spune unui bărbat heterosexual că nu este homosexual pentru că nu a găsit bărbatul potrivit.

Să o iau, deci, de la început. Am fost născută într-o familie obișnuită de moldoveni, crescută în societatea sovietică în care ”sexul nu exista”. Mama se sfia oricând încerca să-mi povestească despre relațiile intime cu scop de educație sexuală. Aceasta din urmă am primit-o parțial din cărțile care le găseam ascunse de către părinți, de la lecția cea unică de biologie și din discuțiile cu colegii. Era timpul informației limitate, deaceea încercam să mă găsesc pe mine însumi pe închipuite. Sentimentele care le simțeam față de unele femei le consideram drept admirație și respect. Când am întrebat-o pe mama dacă e posibil să fie o fată îndrăgostită de o altă fată,  mi-a răspuns că poate fi vorba doar de sentimentul prieteniei. Deci, eram ”prietenă” extrem de fidelă și țineam mult la cele pe care le admiram. Știam că o fată trebuie neapărat să înființeze o familie și să nască un copil (cel puțin), nici nu puneam la îndoială acest fapt. Așa am și făcut, m-am căsătorit la 19 ani cu unul din prietenii mei, și după nouă luni am născut un copil, care îmi este cea mai scumpă ființă din lume. Relațiile sexuale cu soțul nu-mi plăceau, încercam să le evit și consideram că de fapt este firesc pentru o femeie să se eschiveze de la sex. Soțul nu era fericit în acest sens, aștepta să fiu mai pasionată…

Abia la vârsta de 29 de ani am înțeles ce se întâmplă și de ce nu doresc un bărbat. Am înțeles doar atunci, când am primit acces la informație, am aflat că nu sunt unică, mai sunt ca și mine. Spre deosebire de marea majoritate a homosexualilor, care trec printr-o perioadă grea de autoacceptare, această descoperire m-a făcut fericită, pentru că am înțeles ce vreau de la viaţă şi care sunt relaţiile pe care mi le doresc, mai ales că nu eram dependentă nici financiar, nici moral.

Nu sunt persoana care să trăiască o viaţă dedublată, să se cifreze şi să se ascundă. M-am deprins mereu să fiu deschisă şi cinstită cu mine însumi şi cu persoanele mele apropiate. Înţelegeam perfect că mărturisirile despre ceea ce simt nu vor produce încântare şi admiraţie şi nici măcar nu aşteptam înţelegere din partea rudelor, însă… eu, de asemenea, nu m-am aşteptat la ceea ce a urmat. Luni întregi de coşmar. Mama mea, soţul meu, cu care am şi iniţiat procesul de divorţ, până atunci abia de se tolerau unul pe altul, însă din acele momente s-au unit în „războiul sfânt” al lor pentru a mă „salva” de această năpastă, de „rătăcirea” care a pus stăpânire pe mine. Şi, la război e ca la război, ei au procedat sută la sută după cum zice acest aforism francez.

Bravii angajați ai poliţiei au decis „să ajute omul să-şi întoarcă soţia”. În aceste condiţii nimeni n-a încercat măcar să se intereseze care ar fi doleanţele mele. Pur şi simplu, cineva a hotărât că are dreptul să-mi influenţeze viaţa, reieşind din propriile concepţii şi principii. Eram oprită în stradă şi invitată la sectorul de poliţie. Acolo încercau „să-mi vâre minţile în cap” convingându-mă şi chiar… propunându-mi „ajutor de bărbat”.

Învățătoarea din școala în care învăța fiul meu, extrem de religiosă, aflând de intenția mea de a divorța și de cauza acesteia a intrat într-o luptă inegală cu păcatul. Pentru a evita presiunea psihologică din partea fanaticului religios în persoana dirigintei, am fost nevoită să transfer copilul la altă școală.

Soţul scrântit al unei prietene a hotărât să arunce problemele relaţiilor sale de familie pe contul orientării mele sexuale, învinuindu-mă de faptul că eu am o influenţă nefastă asupra soţiei şi fiicei sale. Acest bărbat, care nu demult aşa de mult mă admira şi ţinea la mine, practic a devenit fiară, aflând despre un detaliu al vieţii mele – orientarea mea sexuală, care nici măcar nu mă caracterizează ca şi personalitate, ca om.

Au fost şi prieteni care m-au ajutat şi susţinut. Aceştia au şi fost cei mai adevăraţi prieteni, care la nevoie se cunosc.

Am avut discuţia cu feciorul meu, care avea pe atunci 11 ani, a fost una lungă cu sute de întrebări şi răspunsuri. Atunci am înţeles că investiţiile mele în acest copil au dat roade, făcându-l înţelept, deschis la minte şi la suflet şi capabil să accepte diversitatea. Dragostea lui faţă de mamă nu a scăzut deloc, ne-am apropiat şi mai mult.

Le-am trecut pe toate rămânând fermă în ceea ce-mi doresc şi în tendinţa mea de a fi fericită. Una câte una rudele mele au înțeles că nu vor schimba nimic în viaţa mea şi m-au lăsat în pace. Am trecut cu bine şi procedura de divorţ dovedind în judecată că sunt capabilă să educ şi să cresc copilul meu, indiferent de orientarea mea sexuală…

A trecut mult timp de atunci. Acum sunt împlinită. Feciorul meu are deja 18 ani, este un băiat chipeş şi frumos, are şi relaţii cu o domnişoară pe care o merită şi care îl merită. Are şi el problema destăinuirii orientării sexuale a mamei sale celor mai apropiaţi. Din fericire, iubita şi prietenii lui sunt oameni dispuşi să asculte părerile unor surse demne şi nu se conduc după stereotipurile din societate. Prietenii feciorului ne vizitează des şi nu-şi fac griji din cauza „mamei puţin neobişnuite” a amicului lor.

Sunt îndrăgostită şi am relaţii cu persoana visului meu. Suntem fericite, suntem o familie. Pentru mine este importantă prietenia între femeia pe care o iubesc şi feciorul meu, îmi place să văd cum discută, cum cântă împreună la chitară, cum se joacă cu pisica alergând prin toată casa… Suntem fericiţi la fel ca orice cuplu care se iubeşte, nimic diferit. Fericiţi orice clipă, şi atunci când pregătim bucatele împreună, şi atunci când facem o plimbare ţinându-ne de mână… Da… este important pentru noi, la fel ca şi pentru oricare cuplu, să ne ţinem de mână când ne plimbăm, să ne sărutăm ușor când ne copleșesc emoţiile în stradă. Nu înțeleg de ce ar trebui să ne abținem, de ce doar cuplirule majoritare ar putea să se bucure de acest privilegiu.

Cu câtva timp în urmă un angajat al inspectoratului fiscal aflând despre orientarea mea sexuală (a înțeles dintr-un document pe care l-am prezentat) a făcut unele comentarii de tip ”orice bărbat dorește să facă sex cu două lesbiene” și m-a privit cu un zâmbet vulgar. Această hărțuire mi-a provocat o greață. Mi-am pus întrebarea ”Și acești oameni vorbesc despre perversiunea celor ca mine? Ei îmi dictează ce înseamnă moralitate? Mie, celei care a avut doar trei parteneri sexuali pe parcursul întregii vieți?”

De fiecare dată când aud discursuri homofobe sunt indignată, nu consider dragostea mea inferioră, nu consider relațiile mele anormale. Sunt parte a acestei societăți, merg la serviciu, plătesc impozite statului, am familie, merg cu ea în vacanță, avem rude, mergem la ele în vizită… Viața noastră este exact ca viața celor care vin luni la serviciu și povestesc cum au petrecut weekend-ul cu cei dragi, ce cadouri au primit de la cei iubiți, unde planifică să meargă în concediu… este exact la fel… doar cu o singură diferență – societatea ar prefera să nu vorbim, să nu ne manifestăm, să nu ne vadă. De ce? Nu sunt sigură că ar putea cineva da un răspuns argumentat la această întrebare. Nu poate fi acest răspuns logic, pentru că această ură și această respingere este doar bazată pe stereotipuri. Nici nu-și dau seama despre faptul că atunci când pronunță aceste vorbe de ură, lângă ei, posibil, stă un homosexual care tace, un prieten, o rudă apropiată la care țin foarte mult, fără să știe despre orientarea sexuală a acesteia.

Ar fi mai bine oare să trăim așa cum vrea societatea fiind profund nefericiți și făcându-i nefericiți și pe cei de lângă noi? Ar vrea cineva un soț/soție care nu-și iubește și nu-și dorește partenerul?

De fiecare dată când spuneți ceva urât despre homosexuali, să știți, e posibil ca persoana căreia vă adresați să fie homosexuală. Posibil, acele cuvinte negândite pe care le pronunțați le provoacă durere celor dragi… așa cum mă doare și pe mine când aud astfel de vorbe de la cei care țin la mine, mă respectă, dar nu știu nimic despre viața mea intimă. Să știți că doare.

Acest articol a fost publicat duminică, 4 martie 2012 la rubrica Republica Moldova.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.