Smirnov şi Voronin din nou faţă în faţă după şapte aniPreşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, a cerut Uniunii Europene ridicarea interdicţiei de intrare pe teritoriul său a 17 demnitari din regiunea separatistă nistreană, inclusiv a liderului de la Tiraspol, Igor Smirnov.
Solicitarea preşedintelui Voronin urmează întâlnirii sale cu Smirnov de la Tighina, din 11 aprilie, prima de acest fel din ultimii şapte ani.
Interdicţia impusă celor 17, care-i include şi pe cei doi fii ai liderului separatist, a fost impusă în 2004, pentru a face presiuni asupra teritoriului autointitulat “Republica Moldovenească Nistreană”.
Până nu demult, Voronin şi Smirnov schimbau invective prin intermediul presei, ambii ne-arătându-se disponibili la compromis.
Cum se face că dintr-o dată atmosfera dintre Chişinău şi Tiraspol pare să se fi destins?
Cei care urmăresc situaţia din regiune îşi dau seama că nu poate fi vorba decât de o (nouă) cedare a liderului de la Chişinău.
Smirnov este cunoscut pentru inflexibilitatea sa, bazată şi pe sprijinul făţiş pe care Federaţia Rusă îl acordă regimului său chiar de la înfiinţare, la 2 septembrie 1990.
Imediat după alegerea sa în 2001, Voronin a purces la tentativa de normalizare a relaţiilor cu Tiraspolul, care a avut ca efect palpabil eliberarea lui Ilie Ilaşcu, deţinut de separatişti din anul 1992 şi condamnat la moarte sub acuzaţia de acte de terorism.
Se părea că şansele de reintegrare a Republicii Moldova erau pentru prima oară reale, pregătindu-se semnarea aşa-numitului memorandum Kozak, un plan de federalizare a ţării, întocmit de consilierul cu acelaşi nume al preşedintelui Federaţiei Ruse, Vladimir Putin.
Ȋn fapt, preşedintele Putin era aşteptat la Chişinău în toamna lui 2003 pentru semnarea planului, când Voronin s-a răzgândit.
N-avea să fie nici prima nici ultima întoarcere cu 180 de grade a preşedintelui Voronin.
Confruntat cu opoziţia unei mari părţi a opiniei publice, cu presiuni din partea Uniunii Europene şi a Statelor Unite, liderul de la Chişinău, care conduce în acelaşi timp şi Partidul Comuniştilor (PCRM), l-a înfruntat pentru prima oară pe Putin.
Avea să înceapă o lungă reorientare către Occident, cu fixarea obiectivului strategic de aderare la Uniunea Europeană.
Au fost date uitării promisiunile electorale cu care Comuniştii câştigaseră alegerile din 2001, care includeau “examinarea posibilităţii aderării la uniunea Rusia-Belarus”.
Voronin a început să devină un vizitator tot mai binevenit la Bruxelles, iar Republica Moldova a semnat în 2005 planul de măsuri cu UE în cadrul politicii de “vecinătate”.
Ȋn alegerile parlamentare din martie 2005 PCRM avea să câştige o nouă majoritate absolută, iar Voronin avea să fie reales preşedinte cu ajutorul unei părţi a deputaţilor de opoziţie.
Era în parte efectul sprijinului oferit de Occident, ca urmare a apropierii de noii lideri anti-Kremlin din Ucraina şi Georgia, Voronin întâlnindu-se chiar în timpul campaniei electorale cu Viktor Iuşcenko şi Mihail Saakaşvili.
Relaţiile cu România s-au ameliorat brusc şi ca urmare a alegerii la Cotroceni a lui Traian Băsescu, care avea să viziteze Chişinăul la numai o lună după învestirea sa în funcţie.
Ȋn paralel cu această idilă a lui Voronin cu Occidentul, relaţiile cu Rusia au devenit tot mai glaciale.
Punctul de minim a fost atins prin declanşarea monitorizării de către Ucraina în 2006, la solicitarea autorităţilor de la Chişinău şi cu sprijinul moral şi financiar al UE a exporturilor de mărfuri din Transnistria, care până atunci se constituise ca o contrabandă prin frontiera cu Ucraina, necontrolată de Republica Moldova.
La protestele de “blocadă economică” venite din partea regimului separatist, Moscova a intrat în acţiune.
Ȋn luna aprilie, Inspectoratul sanitar de stat – Rosspotrebnadzor – a interzis importurile de vinuri din Moldova, dată fiind “calitatea necorespunzătoare” a acestor vinuri.
Lovitura a fost cruntă, deoarece exproturile de vinuri spre Rusia constituiau circa 30% din totalul exporturilor moldoveneşti.
Au trebuit să treacă mai bine de 18 luni până ce vinul moldovenesc avea să revină pe piaţa rusească, dar între timp poziţiile pe această piaţă au fost în bună parte pierdute.
A început să se deterioreze treptat şi relaţia cu Bucureştiul, pe măsură ce se apropia momentul aderării la Uniunea Europeană al României.
Solicitarea oficialităţilor de la Bucureşti de deschidere a unor consulate la Bălţi şi Cahul pentru a prelua o parte din imensa activitate de acordare a vizelor introduse de la 1 ianuarie 2007, iniţial acceptată de Voronin, a fost respinsă.
Mai mult, liderul de la Chişinău a revenit la discursul din perioada 2001 – 2004, acuzând România că nu recunoaşte suveranitatea şi independenţa Republicii Moldova, depunând chiar şi o plângere pe această temă la Bruxelles.
Negocierile cu Tiraspolul, la care asistă şi SUA şi UE, nu au făcut niciun fel de progrese, până recent, când cei doi lideri au decis să se întâlnească din nou, după o pauză de şapte ani.
A rămas mai puţin de un an până la alegerile parlamentare, iar Voronin, care nu mai are dreptul să fie ales pentru un nou mandat de preşedinte, încearcă repoziţionare (a câta?) care să revigoreze şansele PCRM, uzat de cei şapte ani de guvernare.
Ȋntre timp, la Tiraspol, Smirnov jubilează. El ştie că poziţia sa intransigentă, sprijinită de Moscova, a dat din nou roade.