ACUM.TV

Am revăzut sinagoga din Bistriţa după opt ani de la prima mea vizită când clădirea seculară, acoperită de zăpada abundentă, părea să-şi strige însingurarea. Sinagoga nu era abandonată, dar se pustiise în lipsa celor zece bărbaţi necesari pentru minian, într-un oraş care pe vremuri numărase o comunitate prosperă de 2300 de suflete şi înălţase un templu maiestuos, unic în felul său pe tot cuprinsul Ardealului.

Sinagoga din Bistrita in iarna lui 2003

Viaţa tihnită şi înfloritoare n-a durat nici măcar un veac. Pârjolul războiului şi cuptoarele lagărelor de exterminare naziste au mistuit nouă zecimi din populaţia evreiască a Bistriţei. Amintirea lor este nemurită de monumentul ridicat în părculeţul din faţa sinagogii.

Majoritatea supravieţuitorilor, schilodiţi sufleteşte, au părăsit oraşul pentru a-şi reclădi patria în Ţara Veche Nouă sau în lumea largă. Printre cei câţiva membri ai comunităţii împuţinate se numărau doamnele Elena Pop şi Mina Deac, una supravieţuitoare a iadului de la Auschwitz, cealaltă revenită din infernul Transnistriei. Amândouă mi-au relatat despre cele îndurate. Fosta uliţă evreiască mai păstra doar câteva storuri şi zăvoare ale magazinelor de odinioară, iar pe zidul unei case se ghicea încă urma mezuzei. Sinagoga, singura clădire care putea mărturisi peste timp prezenţa evreilor în Bistriţa, era pe cale de a se degrada iremediabil. În 2003 am intrat şi în interiorul templului care, în ciuda paraginii care pusese stăpânire pe el, îşi păstrase frumuseţea. Era ca o prinţesă colbuită şi căzută în letargie, care-şi aştepta ursitul, ca s-o trezească la viaţă.

Rolul salvatorului avea să fie jucat de Fredi Deac, preşedintele Comunităţii Evreilor din Bistriţa, care şi-a propus obiectivul temerar de a renova şi restaura sinagoga, deşi întrevedea dificultăţile. Ideea sa a fost îmbrăţişată de omul de afaceri american Larry Hirsch– cu părinţii originari din Bistriţa – care a donat cu generozitate peste 150.000 de euro în scopul restaurării. Muzicologul Gavril Ţărmure, preşedintele Societăţii de concerte din Bistriţa, fascinat de acustica incintei a propus să fie utilizată ca sală de concerte şi a accesat fonduri substanţiale pentru finanţarea proiectului, obiectiv la care a contribuit cu bani frumoşi atât primăria municipiului, cât şi consiliul judeţean Bistriţa. Comunitatea evreilor bistriţeni, având acordul FCER, a dat sinagoga în comodat Societăţii de concerte,  care s-a angajat să păstreze toate însemnele iudaice ale clădirii şi să întreprindă în incinta ei numai acţiuni culturale.

Sinagoga din Bistriţa şi Monumentul Deportatilor

M-am îndurat foarte greu să revin la Bistriţa. Între timp atât doamna Deac cât şi doamna Pop părăsiseră lumea umbrelor, evreimea bistriţeană împuţinându-se şi mai mult. Fusesem la curent cu restaurarea sinagogii şi schimbarea destinaţiei ei, dar îmi era aproape imposibil să înfrunt durerea  pătrunderii într-o sinagogă care nu mai e locaş de cult, chiar dacă înţelegeam că trebuia găsită o soluţie de păstrare a edificiilor de cult lăsate în urmă de miile de evrei mânaţi pe drumul fără întoarcere al lagărelor de exterminare şi de puţinii supravieţuitori ai Holocaustului care au început o viaţă nouă în Israel, şi-au căutat norocul pe alte meleaguri ori s-au mutat la cele veşnice. Atâta timp cât într-o localitate mai trăiesc zece bărbaţi evrei sinagoga îşi poate îndeplini rostul pe deplin. Mai apoi cei câţiva evrei răzleţi îi trec pragul doar de sărbători, ca în final să devină un loc de pelerinaj pentru cei care-şi caută trecutul sau vin să-şi descopere rădăcinile. În acelaşi timp creşte tot mai mult raportul invers proporţional între numărul sinagogilor de întreţinut şi efectivul şi forţa financiară a comunităţii care are îndatorirea să le susţină.

Eram curioasă, dar mă şi temeam puţin de întâlnirea cu clădirea care mă impresionase într-atât, cu ani în urmă. De astă dată zăpada lipsea din peisaj şi edificiul înnoit mi s-a relevat de la prima privire, în toată frumuseţea lui. Renovarea şi restaurarea au durat aproape un deceniu. Sinagoga şi-a recăpătat aspectul iniţial în 2008 şi străluceşte în culori vii. Cupola interioară a chivotului Torei şi capitelurile stâlpilor de susţinere au fost acoperite cu foiţă de aur, pe ziduri au fost aninate picturi moderne cu simboluri iudaice donate de pictorul Pelmuş, iar tavanul cu grinzi de lemn (unic printre sinagogile Transilvaniei) a fost recondiţionat contribuind la acustica incredibilă a acestei săli care găzduieşte stagiunea de concerte a Bistriţei, oraş fără o filarmonică proprie, alcătuindu-şi programul cu ajutorul formaţiilor invitate. La etaj, în spaţiul rezervat pe vremuri enoriaşelor, s-a amenajat o galerie de artă plastică, iar ecranul mobil amplasat în sală vădeşte că incinta găzduieşte şi proiecţii de film.

Interiorul sinagogii renovate din Bistriţa

De câteva ori pe an între zidurile sinagogii răsună acordurile muzicii evreieşti. Aşa s-a întâmplat şi în 22 decembrie 2011, când formaţia klezmer Mazel Tov din Cluj a prezentat un concert. Fiind cea de a treia zi de Hanuka, formaţia condusă de profesorul Vasile Socea şi avându-i solişti pe Sulamita Socea şi Emanuel Pusztai şi-a alcătuit programul din două părţi. Prima, formată din melodii tradiţionale de Hanuka, a fost precedată de aprinderea lumânărelelor din hanukie (de către cea mai tânără membră a comunităţii evreilor bistriţeni) şi o scurtă alocuţiune a lui Fredi Deac despre semnificaţia Sărbătorii Luminii. În partea a doua au fost interpretate suite de melodii idiş şi israeliene. Instrumentiştii şi soliştii plini de însufleţire şi dinamism au încântat auditoriul, iar minunata sală a sinagogii cu acustica sa miraculoasă le-a potenţat strădania. Concertul s-a bucurat de succes.

Lucrările de renovare a sinagogii s-au încheiat, însă mai e de lucru la amenajarea curţii şi a unei clădiri cu grup sanitar şi cabine pentru artiştii care vin să evolueze aici. Gavril Ţărmure, neobositul preşedinte al Societăţii de Concerte, împreună cu Fredi Deac, preşedintele Comunităţii Evreilor din Bistriţa, au în minte un proiect nou: organizarea unui festival de muzică evreiască aici, în superba sinagogă transformată în sală de concerte.

Acest articol a fost publicat duminică, 8 ianuarie 2012 la rubrica Relativităţi Culturale.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.